Ninge cald

Secundele plutesc agale peste streaşină

se resfiră interminabil, încâlcit, apatic

mustesc a statui înfipte în gheare absurde,

Extrag din pâcla orelor emoţii lungi, lipicioase

privesc minutele leşinate în tomberoanele

pline de vuiete jenate că au trecut absurd.

Un spasm scurt şi se amestecă confuze, speriate,

Că au mai rămas lipite de fotografia cu miros de cafea,

de piruiete şi de cerneala electronică imprevizibilă.

Cuvintele mă privesc ironic, nu seamănă cu cele de ieri,

azi sunt altele şi nu se împacă între ele, căci

au alte pofte, mirosuri, de trupuri, de condimente,

de scorţişoară şi lucruri fără de amânare.

Mă opreşte un sunet de paşi micuţi, nesiguri, trişti

de-atâta alb negru, de zbateri spre căldură.

Unde e verde, roşu, galben? Iarnă, unde le-ai ascuns?

Mă vând pentru un surâs. Îl simt şi acum lipit de mine,

nevăzut, bucuros că a găsit unde să se adăpostească.

Las rafturile goale, oamenii grăbiţi, legumele palide,

carnea îngheţată, fără variante, patinând spre ieşire

spre fulgii care alintă constant ochii, buzele, gura

chiar dacă riscă să se topească în cădere, chiar dacă

îmbrăţişarea le e efemeră, chiar dacă trebuie să

se nască din nou din căldură, respiraţie, surâs.

Sunt mii de fulgi fugari, nestatorinici, unii ridicoli, alţii

somnolenţi sau vioi, grăbiţi sau şovăietori, toţi albi, tăcuţi,

până se aştern pe şosea şi încep să scârţie, patineze,

topească sub roţi, paşi, lopeţi mânioase care îi înnegresc.

Pătrund în casă, adun fulgii trădători şi îi fierb în miros de

vin fiert, mere coapte, sunete blânde şi speranţe de

primăvară sigură, umedă, atât de ciudat de departe.

 

Irina-Elena Aiacoboae

 

Ocna Sibiului – Lumina vine din interior

Câteva zile petrecute la Ocna Sibiului în decembrie. O zonă din centrul ţării unde se pare că e mult mai multă curăţenie sufletească sau, poate, e doar o zonă unde pentru un călător din altă parte a ţării, necunoscutul îl apropie de el însuşi.

La hotelul la care am stat era o piscină de care m-am îndrăgostit din prima clipă, mereu cautând apa care să mă vindece. Dat fiind faptul că îmi încep şederea cu o criză de spate, urmez singura regulă care mi-a rămas în minte din instructajul în caz de avarie realizat la decolarea unui avion. Înainte de a ajuta pe altcineva puneţi ţie masca de oxigen, aşa că fac orice să îmi petrec ceva timp în bazin şi să îmi îndrept coloana ca să pot să fiu de folos şi altor persoane ulterior.

În una din zile, după ceaţă, ploaie măruntă, iese în sfârşit soarele şi prin geamurile de sticlă care înconjoară bazinul îl văd strălucind de undeva de unde nu mă aşteptam vreodată să văd vreodată că vine lumina: de pe fundul bazinului. Pentru cei care au avut vreodată un moment în care să simtă că se sufocă, poate din cauză că se află într-o apă, ceea ce îi ghidează spre suprafaţă este lumina care o văd deasupra. De data aceasta văzusem lumina de pe fundul bazinului, e drept fiind o distanţă mică până acolo.

Multă vreme căutăm în exterior ceea ce ne dorim, când de fapt ceea ce cu adevărat ne împlineşte, satisface şi ne bucură se află în interior, exprimat atât de imaterial în lucruri mărunte şi atât, atât importante, pe care sufletul şi le doreşte şi le caută.

Pentru că sufletul nu ştie cum să ajungă la starea de echilibru atât de necesară lui, la pacea minţii după care tânjeşte, pornim pas cu pas orientându-ne după o lumină pe care o vedem în exterior, ca apoi, încet, agale, sigur, ajungem la a ne vedea propria lumină interioară.

În relaţiile de coaching pe care le am, ca şi în viaţa de zi cu zi, îmi place să spun că rolul meu este să pun reflectoarele pe oameni, să îşi descopere ei înşişi acea lumină care îi face să strălucească, să îşi găsească, regăsească, să îşi păstreze echilibrul interior, motivaţia care îi împinge spre lucruri incredibil de frumoase, umane, aproape divine.

Darul pe care îl am este ascultarea atentă a fiecărui om, abilitate în care am m-am antrenat în ultimii 3 ani. E singurul „sport” pe care îl practic constant şi în care mă numesc antrenor. Antrenor de oameni în viaţa lor de zi cu zi, în care rolul meu este să îi conectez pe fiecare în parte cu ei înşişi, cu valorile şi visele lor.

Dacă tot ai un vis, măcar să fie unul măreţ, nu?

 

Cu drag,

Irina Aiacoboae

Cu sens

Când simţi că ceea ce este

E preaplin şi te cufunzi în trup

 

Când te trezeşti în siguranţă cu tine

Şi pereţii nu îţi mai sunt ziduri

 

Când zborul ţi-e pasăre fidelă

Şi destinaţia iubirea

 

Când fragilitatea şi ale ei forme

Nu te mai sperie

 

Când nu defineşti temporalitatea

Şi îţi rezervi călătoria

 

Când nimic nu e lipsit de importanţă

Şi orice motiv e bun să cunoşti

 

Când ai rolul principal în basmul favorit

Şi totuşi nu e despre tine

 

Când paradoxurile încep să prindă sens

Şi lumea de cunoaştere e plină

 

Când nu aştepţi să se întâmple ceva

Şi eşti atent şi alert la orice

 

Când treci de la consumator la creator

Îţi ei distanţă şi te simţi mai aproape

 

Când nu e vorba de schimbare fiindcă

E ceva în neregulă

 

Când nu contează ce vreau eu sau tu

Ci contează ce vrem amândoi

 

Când alegi să te predai şi să ai încredere

Nu există final

Irina-Elena Aiacoboae

Decembrie 2011 luna bilanţurilor contabile şi nu numai

Gloria, faima, relizările profesionale se măsoară concret şi în veniturile obţinute. Am publicat graficul cu veniturile obţinute în ultimele 8 luni şi cineva m-a întrebat cum am reuşit să am o asemenea creştere. I-am spus că voi scrie un articol, pentru că sunt câteva lucruri de povestit.

Acum câteva luni eram depăşită de sumele pe care le aveam de plată la persoane fizice şi atunci mi-am redactat un obiectiv financiar, care să funcţioneze pe toate planurile. La mijloc de decembrie pot să spun că am ajuns în echilibru şi nu mai cheltui în avans înainte de a încasa, ceea ce pentru mine este un salt financiar.

Un cuvânt magic, luat din coaching a fost să îmi spun mereu „schimb cadrul de referinţă”, ceea ce nu aş putea să vă explic ce înseamnă exact, dar atât de bine a funcţionat, încât îl folosesc de fiecare dată când mintea nu găseşte soluţii la îndemână pentru a soluţiona o problemă financiară sau de altă natură.

Mi-am dorit să încep să câştig şi din activităţile de trainer şi am început să cer bani pentru prestaţia mea ca formator sau facilitator de discuţii, am avut o ocazie şi apoi nu am mai avut nici o cerere. În schimb, m-am trezit eu trimisă la cursuri de formare profesională, pentru că îmi place să învăţ şi îmi place să fiu pregătită în domeniul meu de activitate. Am evaluat în Bani facilităţile primite (masă, cazare) şi au depăşit cât aş fi putut cere eu dacă eram eu însămi trainerul.

Mi-am dorit să călătoresc, m-am trezit trimisă în delegaţii la Bruxelles, în Bucureşti şi în ţară. Între timp îmi îmbunătăţisem abilităţile de negociere şi contractare, îmi recunoscusem (eu cu mine) realizările profesionale pe care le-am avut în prezent, dar şi diverse alte perioade de activitate. Am evaluat în Bani pregătirea profesională primită gratuit, diurna adăugată. N-am pus aici transportul cu avionul de exemplu sau cazarea la Bruxelles pentru că aş fi sărit mult din grafic şi apoi le-am considerat ca fiind prinse în bugetul instituţiei în care lucrez.

Am vrut să vând din stocuri, din tablourile pe care le făcusem până acum. Preţul cu care spusesem iniţial că vând nu a funcţionat, atunci m-am gândit să vând o copie fotografiată la un preţ mic. N-am găsit nici un fotograf şi eram plină de nervi. Am vândut originalul atunci la un preţ negociat şi acceptat de ambele părţi. Am câştigat de 4 ori mai mult decât aş fi vândut copia fotografiată. Pot să reproduc în continuare originalul şi să vând ideea creată de mine.

Mi-am dorit să fac tratament pentru crizele spate, dar fără să intru în concediu medical! Am vrut mult de tot să merg la piscină, dar nu aveam bani de abonament, în schimb la hotelul la care am stat aveam o piscină la dispoziţie şi orificii prin care venea apa caldă şi îmi făcea masaj subacval. Am găsit oameni care au început să mă înveţe să înot corect. Astfel, am fost şi la muncă şi în delegaţie şi la tratament. 

Am vrut masaj şi o colegă pe care am „iniţiat-o” în gradul 3 în Reiki mi-a plătit o şedinţă de masaj profesionist. M-am întors acasă şi am oferit oportunitatea unui om să îşi schimbe meseria şi să practice masajul pe mine şi acum îl recomand deja mai departe.

Am vrut braduţ împodobit de Crăciun şi am primit de la colegii pe care i-am sprijinit cu toate resursele şi toate forţele cea mai frumoasă coroană de brad împodobită vreodată cu beculeţe, conuri de brad, mărgeluţe, nuci, coji de portocală, fundiţă, 4 lumănări roşii.

Am rămas fără lichidităţi financiare în delegaţie şi eram în imposibilitatea de a plati factura de la hotel şi m-a apucat deznădejdea şi plânsul că iarăşi sunt nevoită să împrumut de la persoane fizice, pe care nici măcar nu le cunosc. Cu toate astea am spus că am probleme cu finanţele personale şi am primit sprijin de la o persoană pe care o ajutasem împreună cu colegii să se trateze, să ajungă la doctor şi să facă saltul că nu este necesar să plăteşti alţi bani pentru servicii medicale, atâta vreme cât eşti deja asigurat.  Suma care o am de plată la acea persoană nu e la termen.

Am văzut un om cu o monedă de 50 de bani în mână care îmi povestea cum a vrut să dea cuiva acea monedă care cerea bani şi a fost desconsiderată. I-am simţit nevoia de a dărui şi l-am întrebat dacă vrea să îmi dea mie acea monedă şi l-am făcut fericit că poate să o dăruiască cuiva care primeşte.  

După toate lucrurile astea am înţeles că echilibrul îl găseşti atunci când dăruieşti şi primeşti pe măsură. Vorba reclamei… şi primitul se simte bine, nu numai dăruitul.

 

 

Cu drag,

Irina Aiacoboae

Antrenor de Viaţă

Jurnal de călătorie – 3 în 2 zile la Bruxelles

După două ore de somn furate toată noaptea mă trezesc la ora 4 să mă îndrept spre aeroport. Ameţită, extenuată, cu dureri de spate, liniştită totuşi. De data asta nu călătoresc singură ci cu două colege şi nici nu mai am de gând să trag pe nimeni după mine, ci dimpotrivă să urmez pe cât pot şi când consider necesar să preiau iniţiativa. Am nevoie să mă relaxez, după o perioadă când am făcut multe chestii diferite şi la intensitate maximă, ca să pot să fiu funcţională la întâlnire.

Mi-am fragmentat drumul şi o să iau un taxi până în Unirii şi de acolo maşina 783. Mă întâlnesc la aeroport cu fetele, ne facem checkingul şi hălăduim prin magazinul de parfumuri unde profit de ocazie să îmi pun parfumul meu favorit, Cerutti 1881. De cumpărat altădată, suntem pe buget de austeritate deocamdată.

Plecasem cu gândul că mă dau cu avionul, bem cafeaua în aeroport şi ne luăm micul dejun în avion. Prea bătut în cuie acest gând, căci deşi am zis că nu îmi mai trebuie cafeaua de la barul din aeroport, avionul are jumătate de oră întârziere din cauza ceţii de la Bruxelles, aşa că ne îndreptăm toate 3 să luăm câte ceva de băut şi să povestim. Nu le ştiu pe fete prea bine, ne-am întâlnit de câteva ori dar le aud povestind despre experienţele lor şi unde m-aş putea eu simţi mai bine ca acolo unde oamenii îşi deschid sufletul? Ne iau poveştile aşa de tare că nici nu auzim când se anunţă îmbarcarea, noroc că ceasul uneia dintre noi se trezeşte şi ne repezim spre poartă.

Mă gândesc la mesajul pe care nu l-am auzit, apoi la reguli pe care în general nu le respect şi care îmi dau bătăi de cap. Doar mergem la Comisia Europeană, de unde avem de implementat nişte regulamente.

Locul meu este la margine, între mine şi fata care merge la Bruxelles să îşi vadă prietenii şi să asculte un concert cu Andre Rieu este un loc liber. Se fac pregătirile de decolare şi vin mesajele cu procedurile de stat în scaun şi în diverse situaţii. Încerc să fiu prezentă, ca să mă pot relaxa de tot tumultul gândurilor şi văd cum este să urmez reguli. Reţin din toate desenele şi mesajele pe care le transmit: Înainte de a pune masca unui copil (şi a-l salva pe acesta), asiguraţi-vă că v-aţi pus dumneavoastră întâi masca.

Încep să povestesc puţin cîte puţin cu fata de alături şi scot aparatul de fotografiat pentru că vreau să prind norii şi mă mut pe scaunul de lângă ea. Fiind la geam mă ajută cu luatul cadrelor şi cu ocazia asta mai învăţ şi eu funcţiile aparatului pe care îl am de ieri. Îmi făcuse instructajul o prietenă, dar nu îmi strică să mai practic cu cineva.

Mi-e foame, micul dejun cald îl savurez, vreau să mai cer o chiflă, dar colega mea de scaun nu îi trebuie aşa că o iau şi pe a ei. Din toate discuţiile pe care le-am avut în ultimele zile cu oamenii despre operatorii aerieni toţi am fost de acord că TAROM oferă cele mai bune servicii. Cel puţin  la capitolul hrană oferită nu îi întrece nimeni.

Mă gândesc şi la antrenata mea, care este comandant de avion la TAROM şi, cunoscând şi apreciind un om din interiorul acestei companii mi-e şi mai drag să zbor cu ei.

Mă uit din când în când la monitoarul din faţa ochilor care ne face prezenţi pe unde zburăm: acum suntem deasupra României, acum deasupra Europei, apoi o imagine cu avionul deasupra lumii. Văd altitudinea, timpul de parcurs rămas, distanţa. Mă relaxează să combin aceste informaţii cu norii albi, atât de albi că nu mă poate convinge nimic că nu e zăpadă pe o platformă muntoasă. Văd aripa avionului, mesajul scris pe aripă cum să nu depăşim acea zonă. Mă întreb cum aş putea să depăşesc aripa aia totuşi sau cui se adresează.

Mă duc spre toaletă, deşi memoria mea spune că e un loc strâmt unde nu ai loc să te învârţi şi mai bine aştept aterizarea. Nu, e în regulă, ai loc de desfăşurare. Vreau să trag apa şi nu văd e unde. Încep să citesc ce scrie pe pereţi, găsesc butonul pentru eliberat toaleta, dar apa de la chiubetă nu se scurge repede. Mai citesc un mesaj care spune ştergeţi chiuveta pentru următorul pasager, mă uit la apă care nu se scurge şi îmi zic: reguli, reguli, dar totuşi nu o să stau aici până se întoarce avionul la Bucureşti. Îi zic stewardului că are o chiuvetă înfundată şi mă linişteşte că în avionul acela apa se scurce încet. No, parcă aş fi acasă.

 

 

Irina Aiacoboae