O primăvară în schimbare

Un anotimp al renaşterii, al bucuriei, al emoţiilor intense. Îl numim primăvară, îndelung aşteptată şi dorită. Timp al separării iernii de vară, al îngheţului de mugurii zglobii, al nopţilor lungi de zilele din ce în ce mai însorite.

O tranziţie. Mărturisită sau nu, înţeleasă sau nu, acceptată.

O selecţie ce aduce adaptare, răbdare, speranţă.

O primăvară fără verbe ci doar cu atribute. O coajă de lună pe cerul senin, o dimineaţă aglomerată, o cafea aburindă, dulce amară, un fursec cu ciocolată.

 

Aparent schimbările sunt invizibile ochiului liber. Sunt percepute însă la nivel de colectivitate prin fiecare lucru pe care tu însuţi îl faci diferit.

 

Orice schimbare aduce cu sine multă rezistenţă, nu atât din partea ta, care eşti deschis noului ci din partea mediului căruia îi plac lucrurile ştiute, conforme, bine înrădăcinate în peisaj. El este cel care te determină să te decizi ceea ce vrei cu adevărat.

Este oglinda în care îţi regăseşti şi reinventezi stilul personal, în care identitatea fiecăruia este recunoscută, apreciată şi respectată.

 

 

 

Raspunsuri

M-am întors. A trebuit să plec o perioadă să aflu nişte răspunsuri. Tot de la oameni. A trebuit să învăţ să spun tare şi răspicat că nu ştiu. De mai multe ori, până când cineva m-a crezut că întradevăr că nu ştiu să mai dau nici un răspuns la întrebarea de ce pleacă lumea sau de ce moare. Pentru că le uităm numele, numele de botez, cel pe care preotul l-a strigat prima oară când ne-a creştinat.

De ce ne certăm între noi? Pentru că folosim porecle, ID-uri şi codificări ca să ne dăm de înţeles că nu trebuie să ne audă alţi oameni că vorbim între noi. Pentru că avem comportamente diferite faţă de părinţi, rude, colegi. Pentru că unora le spunem pe numele mic sau cel de alint şi altora pe numele de familie sau îi apelăm cu domni, doamne, domnişoare, etc.

De ce avem teamă de unii oameni? Pentru că ne gândim încă dacă să le spunem dumneavostră sau tu după ani buni de zile de convieţuit împreună. Pentru că încă mai întrebăm pe cine nu trebuie ce să facem ca să luăm decizii.

De ce se destramă unele lucruri sau relaţii? Pentru că oamenii se miră cum este posibil ca acel lucru să funcţioneze sau să se întâmple.

Cum ne pierdem din haruri? Pentru că nu credem în ele şi, în continuare, ne mirăm cum ar putea cineva să vindece doar cu o atingere, cum ar putea cineva să nimerească din prima cel mai bun răspuns, fără să se gândească, cum ar putea să găsească într-o cutie plină de lucruri acel lucru exact de care are nevoie, fără să se uite.

De ce se ceartă îndrăgostiţii? Pentru că au nevoie să nu se mai asculte unul pe altul ci doar să spună cascade de cuvinte din care să îşi ia ce au nevoie să se ducă să îşi caute singuri răspunsurile. De ce suferă? Pentru că nu pot să se certe. De ce se ceartă cu alţi oameni? Pentru că le e greu să se certe unii cu alţii. De ce se despart de alţi oameni? Pentru că vor să rămână împreună.

Faguri

Albina privea cu duioşie greierele ce o încântase cu versurile lui întreaga vară. Şi acum îi răsuna în minte vocea melodioasă, caldă, care îi dăduse aripi să culeagă polenul din păpădiile insignifiante şi din salcâmii aromaţi, din cireşii şi pruni sălbatici cu flori gingaşe, din florile de măr din livezile şi curţile oamenilor, scuturate de vânt şi ploaie, din florile de tei de pe marginea drumului care îmbată trecătorii cu mirosul unei dragoste eterne, din trifoiul de pe pajiştile singuratice care răsfaţă drumeţii temerarii, din floarea soarelui de pe câmpurile plantate cu grijă pentru uleiul din miile de seminţe frământate sub soare, înnegrite de arşiţa dorului de a străluci după chipul şi asemănarea lui.

Din când în când e iarnă, se retrage în matcă să se odihnească, să consume din emoţiile involuntare, flămânde, epuizante adunate peste vară, din sunetul cântecului cu suflet curat şi îmbietor, să savureze tihna şi dulceaţa mierii adunate, să sărute paşii lăsaţi pe fiecare floare pe care a pângărit-o cu atingerea buzelor în căutarea sunetului greierului ascuns în iarbă, sub luna plină, graţioasă, invidioasă pentru iubirile pământene, efemere, răscolite de poeţii doritori de veşnicia iubirii.

Ştie că îl va regăsi la răsărit, în zile cu primăvară timpurie, în miros de cafea proaspătă şi pâine prăjită, privindu-l cum îşi hrăneşte familia, întrebându-se cine e albina, cine e greierele, sfârşind prin a mânca şi a mulţumi pentru privilegiul de împărţi dimineţi cu aceleaşi bucate şi seri cu aceleaşi filme şi gânduri.

Ştie că e poate doar o fabulă, la care nu mai interesează morala, pentru că învăţămintele sunt ca untul pe pâine, bune atunci când e caldă, în rest viaţa e crocantă, cu alte igrediente de fiecare dată, gustoasă dacă le savurezi pe cele pe care le ai la îndemână, minunată dacă îi vezi culorile ascunse în litere negre pe fond alb, care răzbesc prin fagurii meşteşugit aranjaţi să colecteze hrana şi să continuie fără zgomot viaţa.

La maturitate

Când oboseşti să tot faci schimbări, să asculţi zeci de păreri care toate sunt întemeiate şi justificate şi să ţii cont de ele,

Când povara alegerilor bune sau rele îţi aparţine în totalitate şi atâta vreme cât mai există remuşcări, de care nu vrea să audă nimeni, pentru că fiecare le are pe ale lui şi mereu ar fi putut exista altceva mai potrivit de făcut sau de spus,

Când regreţi că nu ai spus ce trebuia de parcă nu ar mai exista a doua şansă de a vorbi şi când ai altă şansă constaţi că tot a mai rămas ceva de spus,

Când ai obţinut ceea ce ai vrut şi tot de îndoieşti de buna ta credinţă şi utilitatea acelor lucruri,

Când luciditatea îţi spune că azi e azi şi mâine nu ai habar ce va fi, că abia ştii ce e mai bine pentru tine, iar când e vorba de alţii cu cât te implici mai mult cu atât regreţi mai tare, pentru că nu scrii dictând dintr-un turn, ci întrebi ce gust vrei să aibă pâinea cu unt şi ceaiul de dimineaţă,

Când preferi să dormi într-o zi cu soare, căci abia atunci ai găsit răgazul să te odihneşti,

Când vrei să ieşi afară să te mângâie soarele după care ai tânjit atât, e frig şi ceaţă şi nepotrivire de vreme interioară,

Laşi muzica să ţină locul razelor, speli geamurile ca să faci ceva util, de primăvară,

Rogi puţină ploaie să spele uscăciunea, deşi zăpada a fost din plin, dar nici chiar ea nu s-a topit toată,

Cauţi linişte.

 

Câte puţin în fiecare zi

Adormi, te trezeşti, iubeşti oamenii pe care i-ai luat de suflet şi cărora le-ai dat câte un strop din amintirile tale însorite sau învolburate ca prima oară când ai păşit în marea de culoare indecisă, rătăcind întoarcerea acasă şi la oamenii care te aşteptau să revii, îngrijorat fiind că nu ştiu să te regăsească, pentru că tu nu ai observat catargul lângă care erau aşezaţi şi te-au lăsat să te bucuri de valuri, nisipul cald şi oamenii care se jucau alături de tine, să guşti libertatea de a fi cu tine însuţi şi cu cei care sorbeau briza, mirosurile proaspete de vară şi întinderile pe care le simţeai fără cuprins.

Ai revenit la răsărit să desluşeşti cum poate soarele să răsară din mare, ai căutat alte mări unde soarele apune în mare şi bărcile vin să îl salute ca şi cum e ultima oară când se ascunde, te-ai avântat să înfrunţi valurile în noapte sau ai stat îmbrăţişat pe plajă privind luna ce a luat locul soarelui de pe cer, fără să mai vrei să pleci de acolo.

Ai sorbit portocalii în livezi întinse sau ascunşi după ziduri de piatră atent aranjată, fără să mai pofteşti la a mai gusta din ei, ai vrut doar să priveşti cum globuri mici parfumate pot să străluceasă fără ca nimeni să le dorească pentru că pot fi şi necomestibili sau pur şi simplu nu se culeg, iar dacă ai vrut mai mult decât ai putut să mănânci ai aruncat restul.

Ai pictat albastru-portocaliu marea şi cerul, stâncile, dar nu ai ştiut să pictezi oamenii, pentru că nu ştii care le sunt reperele lor decât dacă auzi cuvintele, câte puţin, în fiecare zi.