Category: Eseuri


Lunea cu Nimicuri

cafeaCu ce ai putea să începi să vorbeşti atunci când nu te-ai văzut demult cu cineva? Despre lucrurile comune şi oamenii despre care nu ai mai auzit, poate. Despre ultimele proteste din stradă asortate cu păreri pro şi contra, despre pronosticurile legate de cât de târzie este toamna anul acesta, despre ce îşi doreşte să împlinească azi, mâine, anul acesta.

Dar atunci când întâlneşti prima oară o persoană? Poţi fi chiar tu, cititor nou sau vechi ce ajungi din întâmplare pe blog.

Ce îi laşi din monologul tău cu viaţa şi din pasiunea pentru cuvinte? Ce îl poate scoate din apatia zilei de luni – când nici iarba nu creşte – şi stârni interesul?

Ceva din acest septembrie, răcoros dimineţile şi destul de cald după amiezile, care ne ţine încă departe gândurile de o eventuală şi precisă iarnă. „Eventuală” pentru că încă nu ne vine a crede că tot verdele care ne înconjoară se va risipi în culori galben aurii, în cărămiziuri casante şi crengi dezgolite. Că tinereţea cu pasiunea de a căuta, descoperi şi întregi adevăruri în conştiinţa fiecăruia poate ajunge la o maturitate a cărei motivaţie să dispară. Dar, din fericire, tinereţea îşi are veşnicia în sufletul nostru, astfel că şi motivaţiile se trasformă la rândul lor în altele noi.

„Precisă” pentru că, asistăm la rotirea anotimpurile la fel cum ne simţim pe rând copii şi părinţi, inocenţi şi experimentaţi, atingând uşor maturitatea şi întrebându-ne, când am fost mai copii acum, când avem grijă de alţii sau atunci când vârsta corespundea cu starea de fapt?

 

O săptămână plină de culori senine în suflet şi în gând!

 

Anunțuri

flori de teiVine un timp când începi să acorzi lucrurilor importanţa cuvenită, nici o secundă mai mult sau mai puţin. Pari rece, calculat, insensibil la emoţii pozitive sau negative.

Gândeşti că, totuşi, această stare nu ţi se potriveşte, nu eşti tu cel care să nu se îndrăgostească până în vârful unghiilor de soare, ploaie, gărgăriţe şi vietăţi cu două picioare, atât cât durează un reflux, un sezon sau un deceniu şi mai bine.

Oricâte flori de tei aduni la încheietură şi raze ultraviolete după urechi mirosul lor ţine bine câteva înserări, după care râvneşti la crinii albi cu polen auriu ce se revarsă peste iarba goală şi câmpul mustind a ploi de vară.

Dor de tei! Ei sunt, în curând, o amintire uscată, bună de o infuzie liniştitoare în care ai strecurat un strop de lămâie pentru o aromă mai citrică.

Şi ce dacă? Au rămas frunzele, apoi rămân crengile ce se vor dezgoli peste iarnă.

După un an, păşeşti iarăşi  eminescian pe câte o stradă umbrită, ce găzduieşte îndrăgostiţii iremediabil de florile de culoarea mierii, de albastrul ce se strecoară furiş printre verdele matur, semeţ, puţin mai înţelept anul acesta, vara aceasta, clipa aceasta…

 

 

Prea cald pentru luna mai

IMG_7908Cunoşti senzaţia de rătăcire printre alei presărate cu tomberoane verzi şi maşini parcate acolo unde ar trebui să circule pietonii, pietoni traversând pe acolo unde ar trebui să treacă maşinile, graba greoaie a tramvaielor sau troleibuzelor ce îşi scutură călătorii ori de câte ori şoferul se înfrânează din a intra în vehicolul micuţ din faţa lui sau a da peste persoana aeriană care nu se gândeşte decât unde trebuie să ajungă şi nu cum să o facă în siguranţă.

Ridici ochii. Poţi să vezi griurile blocurilor pătate de vreme, înobilate de grafitti neînţelese, ascunse de reclame colorate, obsedante, care te invită la fericire şi mulţumire indiferent de ce cumperi, fie fusta alb negru înflorată, fie excursia la malul mării, fie telefonul ultima generaţie de care nu te mai desprinzi până când altă jucărie devine mai de preţ.

Sunt acolo. Muşcate roşii la ferestre, în pervaze obraznice la ferestre sau pe lângă o terasă cochetă ce îşi ademeneşte clienţii cu profiluri culinare care de care mai îndepărtate, dar şi cele autohtone, încrezătoare în propria putere de seducţie sau, mai curând, a micilor, a berii şi cotletelor de porc ce nu dau niciodată greş.

Rămâi atent la semafoare, la schimbările de culoare, traversezi pe lângă florăreasa cu crini albi şi garofiţe, iar mai încolo o găseşti cu bucheţele de lotuşi albi sau roz invitând trecătorii să îi ia cu ei. Nu, nu era aceeaşi, dar deja chipurile se amestecă, poate doar să reţii vreun detaliu vestimentar mai strident care apare în peisaj.

Nu e miros de baltă sau iaz, e mirosul Dâmboviţei peste care traversezi, care când are apă, când vezi că s-a scurs totul în direcţia canalelor însetate de alge, peştişori, broaşte. Soarele îşi alege în fiecare seară cea mai bună poziţie de asfinţit, la capătul râului, parcă la începuturile izvoarelor. Îl vezi de pe mijlocul podului cum îşi aruncă reflexele peste firicelul de apă şi peste clădirile ce îi ies în cale privitorului de la el până la cerul sângeriu, cu incredibile reflexii purpurii, de parcă atunci Dumnezeu a inventat culoarea mov pentru muritori.

Din loc în loc, miroase a gunoaie putrezite în vreun colţ de grădină sau teren părăsit pe care locuitorii învecinaţi depozitează ce nu le mai trebuie. Îţi ţii respiraţia până la următorul colţ, unde poate ai noroc să respiri în voie lămâiţa agăţată pe garduri. Dacă eşti suficient de înalt scrutezi peste garduri în curţi să vezi ce culoare au trandafirii care înmerismează discret sau întorci capul să vezi de unde adie cu patimă iasomia.

E sfârşit de mai, amestecat cu iulie, când fierbinte, când ploios, cu nori dornici de roadele pământului, cu raze blânde spre seară şi aprige la prânz, căci, da, a venit vara.

E dimineaţă iar şi iar, cafeaua aburindă nu e suficientă să te trezească din somnul profund, dar mai vine una şi încă una până când agitaţia urbană funcţionează mai bine ca orice alt stimulent şi, gata, ai intrat în peisaj.

Faguri

Albina privea cu duioşie greierele ce o încântase cu versurile lui întreaga vară. Şi acum îi răsuna în minte vocea melodioasă, caldă, care îi dăduse aripi să culeagă polenul din păpădiile insignifiante şi din salcâmii aromaţi, din cireşii şi pruni sălbatici cu flori gingaşe, din florile de măr din livezile şi curţile oamenilor, scuturate de vânt şi ploaie, din florile de tei de pe marginea drumului care îmbată trecătorii cu mirosul unei dragoste eterne, din trifoiul de pe pajiştile singuratice care răsfaţă drumeţii temerarii, din floarea soarelui de pe câmpurile plantate cu grijă pentru uleiul din miile de seminţe frământate sub soare, înnegrite de arşiţa dorului de a străluci după chipul şi asemănarea lui.

Din când în când e iarnă, se retrage în matcă să se odihnească, să consume din emoţiile involuntare, flămânde, epuizante adunate peste vară, din sunetul cântecului cu suflet curat şi îmbietor, să savureze tihna şi dulceaţa mierii adunate, să sărute paşii lăsaţi pe fiecare floare pe care a pângărit-o cu atingerea buzelor în căutarea sunetului greierului ascuns în iarbă, sub luna plină, graţioasă, invidioasă pentru iubirile pământene, efemere, răscolite de poeţii doritori de veşnicia iubirii.

Ştie că îl va regăsi la răsărit, în zile cu primăvară timpurie, în miros de cafea proaspătă şi pâine prăjită, privindu-l cum îşi hrăneşte familia, întrebându-se cine e albina, cine e greierele, sfârşind prin a mânca şi a mulţumi pentru privilegiul de împărţi dimineţi cu aceleaşi bucate şi seri cu aceleaşi filme şi gânduri.

Ştie că e poate doar o fabulă, la care nu mai interesează morala, pentru că învăţămintele sunt ca untul pe pâine, bune atunci când e caldă, în rest viaţa e crocantă, cu alte igrediente de fiecare dată, gustoasă dacă le savurezi pe cele pe care le ai la îndemână, minunată dacă îi vezi culorile ascunse în litere negre pe fond alb, care răzbesc prin fagurii meşteşugit aranjaţi să colecteze hrana şi să continuie fără zgomot viaţa.

Câte puţin în fiecare zi

Adormi, te trezeşti, iubeşti oamenii pe care i-ai luat de suflet şi cărora le-ai dat câte un strop din amintirile tale însorite sau învolburate ca prima oară când ai păşit în marea de culoare indecisă, rătăcind întoarcerea acasă şi la oamenii care te aşteptau să revii, îngrijorat fiind că nu ştiu să te regăsească, pentru că tu nu ai observat catargul lângă care erau aşezaţi şi te-au lăsat să te bucuri de valuri, nisipul cald şi oamenii care se jucau alături de tine, să guşti libertatea de a fi cu tine însuţi şi cu cei care sorbeau briza, mirosurile proaspete de vară şi întinderile pe care le simţeai fără cuprins.

Ai revenit la răsărit să desluşeşti cum poate soarele să răsară din mare, ai căutat alte mări unde soarele apune în mare şi bărcile vin să îl salute ca şi cum e ultima oară când se ascunde, te-ai avântat să înfrunţi valurile în noapte sau ai stat îmbrăţişat pe plajă privind luna ce a luat locul soarelui de pe cer, fără să mai vrei să pleci de acolo.

Ai sorbit portocalii în livezi întinse sau ascunşi după ziduri de piatră atent aranjată, fără să mai pofteşti la a mai gusta din ei, ai vrut doar să priveşti cum globuri mici parfumate pot să străluceasă fără ca nimeni să le dorească pentru că pot fi şi necomestibili sau pur şi simplu nu se culeg, iar dacă ai vrut mai mult decât ai putut să mănânci ai aruncat restul.

Ai pictat albastru-portocaliu marea şi cerul, stâncile, dar nu ai ştiut să pictezi oamenii, pentru că nu ştii care le sunt reperele lor decât dacă auzi cuvintele, câte puţin, în fiecare zi.

%d blogeri au apreciat asta: