Latest Entries »

Prea cald pentru luna mai

IMG_7908Cunoşti senzaţia de rătăcire printre alei presărate cu tomberoane verzi şi maşini parcate acolo unde ar trebui să circule pietonii, pietoni traversând pe acolo unde ar trebui să treacă maşinile, graba greoaie a tramvaielor sau troleibuzelor ce îşi scutură călătorii ori de câte ori şoferul se înfrânează din a intra în vehicolul micuţ din faţa lui sau a da peste persoana aeriană care nu se gândeşte decât unde trebuie să ajungă şi nu cum să o facă în siguranţă.

Ridici ochii. Poţi să vezi griurile blocurilor pătate de vreme, înobilate de grafitti neînţelese, ascunse de reclame colorate, obsedante, care te invită la fericire şi mulţumire indiferent de ce cumperi, fie fusta alb negru înflorată, fie excursia la malul mării, fie telefonul ultima generaţie de care nu te mai desprinzi până când altă jucărie devine mai de preţ.

Sunt acolo. Muşcate roşii la ferestre, în pervaze obraznice la ferestre sau pe lângă o terasă cochetă ce îşi ademeneşte clienţii cu profiluri culinare care de care mai îndepărtate, dar şi cele autohtone, încrezătoare în propria putere de seducţie sau, mai curând, a micilor, a berii şi cotletelor de porc ce nu dau niciodată greş.

Rămâi atent la semafoare, la schimbările de culoare, traversezi pe lângă florăreasa cu crini albi şi garofiţe, iar mai încolo o găseşti cu bucheţele de lotuşi albi sau roz invitând trecătorii să îi ia cu ei. Nu, nu era aceeaşi, dar deja chipurile se amestecă, poate doar să reţii vreun detaliu vestimentar mai strident care apare în peisaj.

Nu e miros de baltă sau iaz, e mirosul Dâmboviţei peste care traversezi, care când are apă, când vezi că s-a scurs totul în direcţia canalelor însetate de alge, peştişori, broaşte. Soarele îşi alege în fiecare seară cea mai bună poziţie de asfinţit, la capătul râului, parcă la începuturile izvoarelor. Îl vezi de pe mijlocul podului cum îşi aruncă reflexele peste firicelul de apă şi peste clădirile ce îi ies în cale privitorului de la el până la cerul sângeriu, cu incredibile reflexii purpurii, de parcă atunci Dumnezeu a inventat culoarea mov pentru muritori.

Din loc în loc, miroase a gunoaie putrezite în vreun colţ de grădină sau teren părăsit pe care locuitorii învecinaţi depozitează ce nu le mai trebuie. Îţi ţii respiraţia până la următorul colţ, unde poate ai noroc să respiri în voie lămâiţa agăţată pe garduri. Dacă eşti suficient de înalt scrutezi peste garduri în curţi să vezi ce culoare au trandafirii care înmerismează discret sau întorci capul să vezi de unde adie cu patimă iasomia.

E sfârşit de mai, amestecat cu iulie, când fierbinte, când ploios, cu nori dornici de roadele pământului, cu raze blânde spre seară şi aprige la prânz, căci, da, a venit vara.

E dimineaţă iar şi iar, cafeaua aburindă nu e suficientă să te trezească din somnul profund, dar mai vine una şi încă una până când agitaţia urbană funcţionează mai bine ca orice alt stimulent şi, gata, ai intrat în peisaj.

Anunțuri

O primăvară în schimbare

Un anotimp al renaşterii, al bucuriei, al emoţiilor intense. Îl numim primăvară, îndelung aşteptată şi dorită. Timp al separării iernii de vară, al îngheţului de mugurii zglobii, al nopţilor lungi de zilele din ce în ce mai însorite.

O tranziţie. Mărturisită sau nu, înţeleasă sau nu, acceptată.

O selecţie ce aduce adaptare, răbdare, speranţă.

O primăvară fără verbe ci doar cu atribute. O coajă de lună pe cerul senin, o dimineaţă aglomerată, o cafea aburindă, dulce amară, un fursec cu ciocolată.

 

Aparent schimbările sunt invizibile ochiului liber. Sunt percepute însă la nivel de colectivitate prin fiecare lucru pe care tu însuţi îl faci diferit.

 

Orice schimbare aduce cu sine multă rezistenţă, nu atât din partea ta, care eşti deschis noului ci din partea mediului căruia îi plac lucrurile ştiute, conforme, bine înrădăcinate în peisaj. El este cel care te determină să te decizi ceea ce vrei cu adevărat.

Este oglinda în care îţi regăseşti şi reinventezi stilul personal, în care identitatea fiecăruia este recunoscută, apreciată şi respectată.

 

 

 

Raspunsuri

M-am întors. A trebuit să plec o perioadă să aflu nişte răspunsuri. Tot de la oameni. A trebuit să învăţ să spun tare şi răspicat că nu ştiu. De mai multe ori, până când cineva m-a crezut că întradevăr că nu ştiu să mai dau nici un răspuns la întrebarea de ce pleacă lumea sau de ce moare. Pentru că le uităm numele, numele de botez, cel pe care preotul l-a strigat prima oară când ne-a creştinat.

De ce ne certăm între noi? Pentru că folosim porecle, ID-uri şi codificări ca să ne dăm de înţeles că nu trebuie să ne audă alţi oameni că vorbim între noi. Pentru că avem comportamente diferite faţă de părinţi, rude, colegi. Pentru că unora le spunem pe numele mic sau cel de alint şi altora pe numele de familie sau îi apelăm cu domni, doamne, domnişoare, etc.

De ce avem teamă de unii oameni? Pentru că ne gândim încă dacă să le spunem dumneavostră sau tu după ani buni de zile de convieţuit împreună. Pentru că încă mai întrebăm pe cine nu trebuie ce să facem ca să luăm decizii.

De ce se destramă unele lucruri sau relaţii? Pentru că oamenii se miră cum este posibil ca acel lucru să funcţioneze sau să se întâmple.

Cum ne pierdem din haruri? Pentru că nu credem în ele şi, în continuare, ne mirăm cum ar putea cineva să vindece doar cu o atingere, cum ar putea cineva să nimerească din prima cel mai bun răspuns, fără să se gândească, cum ar putea să găsească într-o cutie plină de lucruri acel lucru exact de care are nevoie, fără să se uite.

De ce se ceartă îndrăgostiţii? Pentru că au nevoie să nu se mai asculte unul pe altul ci doar să spună cascade de cuvinte din care să îşi ia ce au nevoie să se ducă să îşi caute singuri răspunsurile. De ce suferă? Pentru că nu pot să se certe. De ce se ceartă cu alţi oameni? Pentru că le e greu să se certe unii cu alţii. De ce se despart de alţi oameni? Pentru că vor să rămână împreună.

Faguri

Albina privea cu duioşie greierele ce o încântase cu versurile lui întreaga vară. Şi acum îi răsuna în minte vocea melodioasă, caldă, care îi dăduse aripi să culeagă polenul din păpădiile insignifiante şi din salcâmii aromaţi, din cireşii şi pruni sălbatici cu flori gingaşe, din florile de măr din livezile şi curţile oamenilor, scuturate de vânt şi ploaie, din florile de tei de pe marginea drumului care îmbată trecătorii cu mirosul unei dragoste eterne, din trifoiul de pe pajiştile singuratice care răsfaţă drumeţii temerarii, din floarea soarelui de pe câmpurile plantate cu grijă pentru uleiul din miile de seminţe frământate sub soare, înnegrite de arşiţa dorului de a străluci după chipul şi asemănarea lui.

Din când în când e iarnă, se retrage în matcă să se odihnească, să consume din emoţiile involuntare, flămânde, epuizante adunate peste vară, din sunetul cântecului cu suflet curat şi îmbietor, să savureze tihna şi dulceaţa mierii adunate, să sărute paşii lăsaţi pe fiecare floare pe care a pângărit-o cu atingerea buzelor în căutarea sunetului greierului ascuns în iarbă, sub luna plină, graţioasă, invidioasă pentru iubirile pământene, efemere, răscolite de poeţii doritori de veşnicia iubirii.

Ştie că îl va regăsi la răsărit, în zile cu primăvară timpurie, în miros de cafea proaspătă şi pâine prăjită, privindu-l cum îşi hrăneşte familia, întrebându-se cine e albina, cine e greierele, sfârşind prin a mânca şi a mulţumi pentru privilegiul de împărţi dimineţi cu aceleaşi bucate şi seri cu aceleaşi filme şi gânduri.

Ştie că e poate doar o fabulă, la care nu mai interesează morala, pentru că învăţămintele sunt ca untul pe pâine, bune atunci când e caldă, în rest viaţa e crocantă, cu alte igrediente de fiecare dată, gustoasă dacă le savurezi pe cele pe care le ai la îndemână, minunată dacă îi vezi culorile ascunse în litere negre pe fond alb, care răzbesc prin fagurii meşteşugit aranjaţi să colecteze hrana şi să continuie fără zgomot viaţa.

La maturitate

Când oboseşti să tot faci schimbări, să asculţi zeci de păreri care toate sunt întemeiate şi justificate şi să ţii cont de ele,

Când povara alegerilor bune sau rele îţi aparţine în totalitate şi atâta vreme cât mai există remuşcări, de care nu vrea să audă nimeni, pentru că fiecare le are pe ale lui şi mereu ar fi putut exista altceva mai potrivit de făcut sau de spus,

Când regreţi că nu ai spus ce trebuia de parcă nu ar mai exista a doua şansă de a vorbi şi când ai altă şansă constaţi că tot a mai rămas ceva de spus,

Când ai obţinut ceea ce ai vrut şi tot de îndoieşti de buna ta credinţă şi utilitatea acelor lucruri,

Când luciditatea îţi spune că azi e azi şi mâine nu ai habar ce va fi, că abia ştii ce e mai bine pentru tine, iar când e vorba de alţii cu cât te implici mai mult cu atât regreţi mai tare, pentru că nu scrii dictând dintr-un turn, ci întrebi ce gust vrei să aibă pâinea cu unt şi ceaiul de dimineaţă,

Când preferi să dormi într-o zi cu soare, căci abia atunci ai găsit răgazul să te odihneşti,

Când vrei să ieşi afară să te mângâie soarele după care ai tânjit atât, e frig şi ceaţă şi nepotrivire de vreme interioară,

Laşi muzica să ţină locul razelor, speli geamurile ca să faci ceva util, de primăvară,

Rogi puţină ploaie să spele uscăciunea, deşi zăpada a fost din plin, dar nici chiar ea nu s-a topit toată,

Cauţi linişte.

 

%d blogeri au apreciat asta: