Category: Gânduri


O primăvară în schimbare

Un anotimp al renaşterii, al bucuriei, al emoţiilor intense. Îl numim primăvară, îndelung aşteptată şi dorită. Timp al separării iernii de vară, al îngheţului de mugurii zglobii, al nopţilor lungi de zilele din ce în ce mai însorite.

O tranziţie. Mărturisită sau nu, înţeleasă sau nu, acceptată.

O selecţie ce aduce adaptare, răbdare, speranţă.

O primăvară fără verbe ci doar cu atribute. O coajă de lună pe cerul senin, o dimineaţă aglomerată, o cafea aburindă, dulce amară, un fursec cu ciocolată.

 

Aparent schimbările sunt invizibile ochiului liber. Sunt percepute însă la nivel de colectivitate prin fiecare lucru pe care tu însuţi îl faci diferit.

 

Orice schimbare aduce cu sine multă rezistenţă, nu atât din partea ta, care eşti deschis noului ci din partea mediului căruia îi plac lucrurile ştiute, conforme, bine înrădăcinate în peisaj. El este cel care te determină să te decizi ceea ce vrei cu adevărat.

Este oglinda în care îţi regăseşti şi reinventezi stilul personal, în care identitatea fiecăruia este recunoscută, apreciată şi respectată.

 

 

 

Raspunsuri

M-am întors. A trebuit să plec o perioadă să aflu nişte răspunsuri. Tot de la oameni. A trebuit să învăţ să spun tare şi răspicat că nu ştiu. De mai multe ori, până când cineva m-a crezut că întradevăr că nu ştiu să mai dau nici un răspuns la întrebarea de ce pleacă lumea sau de ce moare. Pentru că le uităm numele, numele de botez, cel pe care preotul l-a strigat prima oară când ne-a creştinat.

De ce ne certăm între noi? Pentru că folosim porecle, ID-uri şi codificări ca să ne dăm de înţeles că nu trebuie să ne audă alţi oameni că vorbim între noi. Pentru că avem comportamente diferite faţă de părinţi, rude, colegi. Pentru că unora le spunem pe numele mic sau cel de alint şi altora pe numele de familie sau îi apelăm cu domni, doamne, domnişoare, etc.

De ce avem teamă de unii oameni? Pentru că ne gândim încă dacă să le spunem dumneavostră sau tu după ani buni de zile de convieţuit împreună. Pentru că încă mai întrebăm pe cine nu trebuie ce să facem ca să luăm decizii.

De ce se destramă unele lucruri sau relaţii? Pentru că oamenii se miră cum este posibil ca acel lucru să funcţioneze sau să se întâmple.

Cum ne pierdem din haruri? Pentru că nu credem în ele şi, în continuare, ne mirăm cum ar putea cineva să vindece doar cu o atingere, cum ar putea cineva să nimerească din prima cel mai bun răspuns, fără să se gândească, cum ar putea să găsească într-o cutie plină de lucruri acel lucru exact de care are nevoie, fără să se uite.

De ce se ceartă îndrăgostiţii? Pentru că au nevoie să nu se mai asculte unul pe altul ci doar să spună cascade de cuvinte din care să îşi ia ce au nevoie să se ducă să îşi caute singuri răspunsurile. De ce suferă? Pentru că nu pot să se certe. De ce se ceartă cu alţi oameni? Pentru că le e greu să se certe unii cu alţii. De ce se despart de alţi oameni? Pentru că vor să rămână împreună.

La maturitate

Când oboseşti să tot faci schimbări, să asculţi zeci de păreri care toate sunt întemeiate şi justificate şi să ţii cont de ele,

Când povara alegerilor bune sau rele îţi aparţine în totalitate şi atâta vreme cât mai există remuşcări, de care nu vrea să audă nimeni, pentru că fiecare le are pe ale lui şi mereu ar fi putut exista altceva mai potrivit de făcut sau de spus,

Când regreţi că nu ai spus ce trebuia de parcă nu ar mai exista a doua şansă de a vorbi şi când ai altă şansă constaţi că tot a mai rămas ceva de spus,

Când ai obţinut ceea ce ai vrut şi tot de îndoieşti de buna ta credinţă şi utilitatea acelor lucruri,

Când luciditatea îţi spune că azi e azi şi mâine nu ai habar ce va fi, că abia ştii ce e mai bine pentru tine, iar când e vorba de alţii cu cât te implici mai mult cu atât regreţi mai tare, pentru că nu scrii dictând dintr-un turn, ci întrebi ce gust vrei să aibă pâinea cu unt şi ceaiul de dimineaţă,

Când preferi să dormi într-o zi cu soare, căci abia atunci ai găsit răgazul să te odihneşti,

Când vrei să ieşi afară să te mângâie soarele după care ai tânjit atât, e frig şi ceaţă şi nepotrivire de vreme interioară,

Laşi muzica să ţină locul razelor, speli geamurile ca să faci ceva util, de primăvară,

Rogi puţină ploaie să spele uscăciunea, deşi zăpada a fost din plin, dar nici chiar ea nu s-a topit toată,

Cauţi linişte.

 

Despre cuvinte cu grijă

Nu ştiu cine şi când mi-a spus să scriu sau că scriu bine, probabil mulţi oameni de-a lungul timpului, din ce în ce mai mulţi.

Când mă refeream în articolul trecut la mai bine absent decât prezent, era pentru că observasem că fiind atât de conectată cu oamenii, le-am preluat pe parcurs suferinţele, întâmplările sau le-am resimţit durerile fizice şi am început să tac din ce în ce mai mult şi să fac reparaţiile necesare, însă toate cuvintele îmi erau necesare să îmi înţeleg rolul. Numai că, nici măcar nu e nevoie să folosim cuvinte, gândurile sunt percepute în totalitate. Filmele SF despre cititori de gânduri nu sunt deloc de pe altă planetă.

Temerile au fost din ce în ce mai mari, devenind conştientă  de responsabilitatea pe care o am despre ce scriu sau vorbesc, pentru că acum cuvintele mele acoperă sau descoperă vulnerabilităţi, pot să crediteze moral şi financiar, pot să însufleţească lucrurile materiale sau pot să le prezinte banal, pot să aducă linişte sau să provoace panică.  O chestiune de alegere, a modului în care sunt folosite, în ce scop, cu ce intenţii, de aranjare, de adresare, de culoare şi poziţionare.

O capcană în care poţi să cazi cu uşurinţă este zelul şi importanţa pe care o dai acestor lucruri şi să faci mai mult decât se cere.

După ce am iscodit toate dedesupturile subconştientului ce vor oamenii şi ce vreau eu, am aflat că îşi doresc pricepere şi am învăţat în primii ani de viaţă despre lucrurile esenţiale, dar am trebuit să testez credinţa şi neadevărul, în diverse forme de învăţare şi raportare, pentru că e greu să accepţi că nu există altcineva în afară de tine responsabil şi capabil să facă ca lucrurile să se întâmple. Şi nu pentru că nu ar fi în stare, ci pentru că e vorba despre tine şi drumul tău, despre sarcinile pe care ţi le-ai ales în viaţă, de fiecare alegere în parte şi că ele sunt în ordine, exact aşa cum au fost până acum.

Mai bine absent decât prezent

Cred că toată lumea răsuflă uşurată când aude că nu m-am schimbat. A început doar curăţenia de primăvară, culoarea unghiilor e verde şi nu vreau să epatez. Ştiţi că cercetătorii de la NASA care au privit printr-un telescop mai evoluat habar nu aveau ce culoare au planetele din Univers şi atunci au desenat hărţile albastre, planete roşii, steluţele albe? Că flacăra violet e doar o altă culoare convenită de alţi oameni care au alte sisteme de credinţe?

Până la urmă devine o binecuvântare orice părere care contrazice ceea ce crezi, pentru că încă mai suntem între egoism şi generozitate, alb şi negru, chiar dacă atenţia la dualitate duce la  convulsie, furie şi momente de durere fizică. O ei iar de la capăt, cu remuşcări şi regrete când vezi că ai plătit în viaţă cu vârf şi îndesat pentru fiecare om pe nu ai vrut să îl vezi, auzi sau crezi deşi toţi simţim gândurile unora altora şi astfel îţi răspunzi cum de oglinda îţi reflectă pas cu pas tot ce a creat mintea de-a lungul existenţei şi te întrebi iar ce e bine, ce e rău sau dacă măcar există. După ce ai încercat să rezolvi problemele tuturor, mai puţin pe ale tale, pentru că dintotdeauna ai avut infinit de multe dorinţe, care mai de care mai năstruşnice, împlinite în final una câte una prin zeci de lecţii primite, realizezi că nu mai depinzi de nimeni şi nu mai poţi să ceri nimănui să îţi împlinească dorinţele, ci doar să faci ceea ce crezi de cuviinţă, să te cerţi pe tine însuţi că iar ai avut intenţii ascunse şi orgolii de răzbunat, sub masca bunelor concepte şi practici, să te ridici, să nu mai crezi că e necesar să fii măcar fericit sau că undeva cândva vei zâmbi mai mult de câteva secunde, ci eşti mulţumit că apele liniştite acoperă furtunile adânci, adesea neîmpăcat şi preocupat de câte ceva de rezolvat, dar consolat că veşnicia nu durează mai mult decât momentul de faţă.

Începi să pricepi că mai bine decât să fii atent şi grijuliu la tot ce se întâmplă simpla absenţă dintr-o conversaţie, înseamă de fapt prezenţa fizică şi nu interferenţa în gândurile celuilalt cu propriile părereri, nici măcar involuntar. Aşa că mai bine începi să asculţi vocea fără cuvinte şi te întorci la locul tău, deşi, până acum, ca să înţelegi ai fost pe deplin acolo unde au fost toţi ceilalţi pe care i-ai negat şi debusolat.

Urmăm poveţe, ne înfuriem când nu ne iese la fel după reţete de succes garantate, de parcă cineva ar putea să modeleze un creier uman general cu aceleaşi funcţiuni sau, dimpotrivă, jubilăm când ceva merge în regulă.

Cerem orice altceva decât lucrurile naturale şi simple şi cu atât ne complicăm mai mult existenţa, nerecunscând ceea ce vrem de fapt. Cerem bani mai mult decât avem nevoie de fapt deşi toată istoria ne arată că după o perioadă de foamete a urmat o inflaţie şi banii au fost aruncaţi, după o perioadă în care aveam bani nu aveam mâncare, iar acum avem mâncare şi vrem bani să o cumpărăm.

Hrana are rostul ei, iubirea şi emoţiile pe care le ştim sunt o poveste de adormit copiii, iar, în final, te prinzi că oricât te-ai ruga, pentru tine e şi focul şi apa şi pământul la dispoziţie. Cam în aer, e drept.

 

Irina Elena Aiacoboae

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat asta: