flori de teiVine un timp când începi să acorzi lucrurilor importanţa cuvenită, nici o secundă mai mult sau mai puţin. Pari rece, calculat, insensibil la emoţii pozitive sau negative.

Gândeşti că, totuşi, această stare nu ţi se potriveşte, nu eşti tu cel care să nu se îndrăgostească până în vârful unghiilor de soare, ploaie, gărgăriţe şi vietăţi cu două picioare, atât cât durează un reflux, un sezon sau un deceniu şi mai bine.

Oricâte flori de tei aduni la încheietură şi raze ultraviolete după urechi mirosul lor ţine bine câteva înserări, după care râvneşti la crinii albi cu polen auriu ce se revarsă peste iarba goală şi câmpul mustind a ploi de vară.

Dor de tei! Ei sunt, în curând, o amintire uscată, bună de o infuzie liniştitoare în care ai strecurat un strop de lămâie pentru o aromă mai citrică.

Şi ce dacă? Au rămas frunzele, apoi rămân crengile ce se vor dezgoli peste iarnă.

După un an, păşeşti iarăşi  eminescian pe câte o stradă umbrită, ce găzduieşte îndrăgostiţii iremediabil de florile de culoarea mierii, de albastrul ce se strecoară furiş printre verdele matur, semeţ, puţin mai înţelept anul acesta, vara aceasta, clipa aceasta…

 

 

Anunțuri