IMG_7908Cunoşti senzaţia de rătăcire printre alei presărate cu tomberoane verzi şi maşini parcate acolo unde ar trebui să circule pietonii, pietoni traversând pe acolo unde ar trebui să treacă maşinile, graba greoaie a tramvaielor sau troleibuzelor ce îşi scutură călătorii ori de câte ori şoferul se înfrânează din a intra în vehicolul micuţ din faţa lui sau a da peste persoana aeriană care nu se gândeşte decât unde trebuie să ajungă şi nu cum să o facă în siguranţă.

Ridici ochii. Poţi să vezi griurile blocurilor pătate de vreme, înobilate de grafitti neînţelese, ascunse de reclame colorate, obsedante, care te invită la fericire şi mulţumire indiferent de ce cumperi, fie fusta alb negru înflorată, fie excursia la malul mării, fie telefonul ultima generaţie de care nu te mai desprinzi până când altă jucărie devine mai de preţ.

Sunt acolo. Muşcate roşii la ferestre, în pervaze obraznice la ferestre sau pe lângă o terasă cochetă ce îşi ademeneşte clienţii cu profiluri culinare care de care mai îndepărtate, dar şi cele autohtone, încrezătoare în propria putere de seducţie sau, mai curând, a micilor, a berii şi cotletelor de porc ce nu dau niciodată greş.

Rămâi atent la semafoare, la schimbările de culoare, traversezi pe lângă florăreasa cu crini albi şi garofiţe, iar mai încolo o găseşti cu bucheţele de lotuşi albi sau roz invitând trecătorii să îi ia cu ei. Nu, nu era aceeaşi, dar deja chipurile se amestecă, poate doar să reţii vreun detaliu vestimentar mai strident care apare în peisaj.

Nu e miros de baltă sau iaz, e mirosul Dâmboviţei peste care traversezi, care când are apă, când vezi că s-a scurs totul în direcţia canalelor însetate de alge, peştişori, broaşte. Soarele îşi alege în fiecare seară cea mai bună poziţie de asfinţit, la capătul râului, parcă la începuturile izvoarelor. Îl vezi de pe mijlocul podului cum îşi aruncă reflexele peste firicelul de apă şi peste clădirile ce îi ies în cale privitorului de la el până la cerul sângeriu, cu incredibile reflexii purpurii, de parcă atunci Dumnezeu a inventat culoarea mov pentru muritori.

Din loc în loc, miroase a gunoaie putrezite în vreun colţ de grădină sau teren părăsit pe care locuitorii învecinaţi depozitează ce nu le mai trebuie. Îţi ţii respiraţia până la următorul colţ, unde poate ai noroc să respiri în voie lămâiţa agăţată pe garduri. Dacă eşti suficient de înalt scrutezi peste garduri în curţi să vezi ce culoare au trandafirii care înmerismează discret sau întorci capul să vezi de unde adie cu patimă iasomia.

E sfârşit de mai, amestecat cu iulie, când fierbinte, când ploios, cu nori dornici de roadele pământului, cu raze blânde spre seară şi aprige la prânz, căci, da, a venit vara.

E dimineaţă iar şi iar, cafeaua aburindă nu e suficientă să te trezească din somnul profund, dar mai vine una şi încă una până când agitaţia urbană funcţionează mai bine ca orice alt stimulent şi, gata, ai intrat în peisaj.