Tag Archive: Eseuri


Şi una şi alta

Nu mai cred în poveşti cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cozînzene. Mi-au împuiat destul capul. Nu mai cred în vindecare sufletească sau, cel puţin, nu mă mai preocupă acest subiect. Eu una nu am reuşit asta definitiv. Am trăit momente de linişte şi pace absolută şi momente de teribilă angoasă. Tot eu sunt şi într-un moment şi altul, exact aşa cum sunt. Şi una şi alta. Una.
Nu mai cred în relaţii perfecte sau care vor fi vreodată perfecte şi, mai ales, mai ales, nu mai caut partenerul de viaţă după ce găsesc relaţia sau omul potrivit şi să simt iubire în relaţia respectivă. Acesta a fost un tipar mental care a condiţionat obţinerea a ceva ce nu credeam că ar fi posibil. Le-am găsit de multe ori, până când nu am mai putut duce atâta iubire. Până când am învăţat că nu este despre a vorbi despre iubire (decât dacă eşti poet) ci a fi iubirea însăşi exact în relaţia respectivă, cu orice cadru relaţional stabilit. De a o dărui în grijă, atenţie, ascultare, fapte. Depinde ce filtru pui deasupra oamenilor şi a ta.
Nici nu o să aştept să mă vindec, nici nu mă grăbesc. Nu mai aştept nimic.
A venit vremea să trec de la lucrurile imateriale la cele materiale. De exemplu o verighetă. Cum ar fi?
Apropo de dureri, un atlet aleargă după două luni de la operaţie cu infiltraţii care îl ajută să suporte durerile. Are un scop, e profesionist şi om în acelaşi timp.
 Irina-Elena Aiacoboae

Oriunde e albastru

De ce nu îmi spui pe nume?

Pentru că întotdeauna am crezut că despre lucrurile de suflet nu poţi să strigi în gura mare. Nici măcar în biserică.

Ce te frământă?

Am cunoscut trei oameni: unul flămând după iubire care m-a trădat, unul împăcat care nu a ieşit din zona de confort şi a tăcut şi unul care iubeşte.

Cine eşti tu acum?

Al treilea, cel care vorbeşte. Despre ploaie, fulgi de nea, nelinişti, cuvinte.

Ce vrei acum?

Să îţi vorbesc.

Despre ce vrei să vorbim?

Despre gerul de dimineaţă, spatele care doare, pielea care irită, despre rouă, primăvară, performanţă. Despre mine şi tine.

Cine pune întrebări, cine răspunde?

Cine e curios şi cine ascultă.

Dacă auzi o voce care îţi spune că nu poţi să scrii, scrie. Nu sunt eu acela.

Cât o să scriem? De mii de ani scriem aceleaşi cuvinte.

Tu abia ai început.

Şi, totuşi, cine eşti tu?

Cine vrei tu să fiu.

Unde te găsesc?

Oriunde e albastru, sunt cerşători după caldură, ziduri care cad, rochii, cravate, respiraţie. Ai învăţat drumul, te-ai oprit când ai văzut că m-ai găsit, nu te aşteptai să fiu acolo sau că aş putea fi oriunde. Ai avut nevoie să verifici. Îţi las uşa deschisă.

Şi să intru fără motiv, oriunde?

Până acum ce motiv ai avut?

Te căutam şi nu ştiam de ce.

Şi acum nu mai ştii ce să faci când m-ai găsit?

 

 

Cu sens

Când simţi că ceea ce este

E preaplin şi te cufunzi în trup

 

Când te trezeşti în siguranţă cu tine

Şi pereţii nu îţi mai sunt ziduri

 

Când zborul ţi-e pasăre fidelă

Şi destinaţia iubirea

 

Când fragilitatea şi ale ei forme

Nu te mai sperie

 

Când nu defineşti temporalitatea

Şi îţi rezervi călătoria

 

Când nimic nu e lipsit de importanţă

Şi orice motiv e bun să cunoşti

 

Când ai rolul principal în basmul favorit

Şi totuşi nu e despre tine

 

Când paradoxurile încep să prindă sens

Şi lumea de cunoaştere e plină

 

Când nu aştepţi să se întâmple ceva

Şi eşti atent şi alert la orice

 

Când treci de la consumator la creator

Îţi ei distanţă şi te simţi mai aproape

 

Când nu e vorba de schimbare fiindcă

E ceva în neregulă

 

Când nu contează ce vreau eu sau tu

Ci contează ce vrem amândoi

 

Când alegi să te predai şi să ai încredere

Nu există final

Irina-Elena Aiacoboae

Am pus Preţ pe Iubire

Fall in love – Îndrăgosteală, 2011

 

Iubirea îşi poartă cu graţie Casa în spinare,

Iubirea se atinge, se ocroteşte, se preţuieşte

Se respiră prin toate celulele trecute, prezente.

 

Iubirea îşi îmbrăţişează timiditatea fără cuvinte,

Iubirea respectă ce nu e a ei şi îşi recunoaşte neputinţa

Iubirea se simte, se primeşte, se oferă. E viaţa însăşi.

 

Iubirea e anotimp ce radiază în tăcere, trăieşte prin ea sau el

Iubirea sunt pagini întoarse, pagini trăite, pagini deschise

Jucăm jocul ăsta de mii de mii de ani, în toate formele.

 

Iubirea resetează programe adanc săpate in ADN,

Corectează cu modestie mesaje primite rând pe rând

Şi trece dincolo de raţiune în sufletul fiecărui prieten.

 

În ziua când te-am iubit cu adevărat, nu a mai existat

Urăt, frumos, bun, rău, înalt, scund, înşelat, corect, incorect

Imaginea s-a cristalizat şi am ştiut că am iubit un Luceafăr.

 

Te-am iubit pe tine însuţi, pentru că deja mă puteam iubi

Pe mine. Şi am ştiut că nu vrei să mă schimbi pentru că

Nici eu nu mai aveam ce să schimb la Tine.

 

Irina Elena Aiacoboae

Irina Elena Aiacoboae "Harap Alb", ulei pe panza

Irina Elena Aiacoboae "Harap Alb", ulei pe panza

 
Scutur teii mici de pe marginea drumului

Alergând în întâmpinarea ta bunicule

Vii să îţi ei nepoata de la grădiniţă, dar te întorci

Să îmi ei haina roşie lăsată lângă un copac.

Ai plecat fără să îţi ei rămas bun, de la mine,

De la bunica, ea a rămas să te aştepte, eu să te caut

Îmi cere să mă aşez la gura sobei să fumez,

Să te simtă din nou cu ea împreună,

Îmi iau eu rămas bun de la tine, prieten drag

Pentru mine, pentru bunica, pentru toţi cei care

Te-au iubit.

 

Îţi dau timp să mă ajungi, mereu am alergat

Mai repede ca tine şi când m-ai ajuns

Eram prea supărată de atâta aşteptare

Şi fără chef de joacă şi fără să te înţeleg

Că eşti obosit, ocupat, ai de lucru.

Nu am greşit, nici măcar iubind prea mult

Întotdeauna te-ai întors la mine şi mi-ai spus

Că ai observat ochii roşii, mâinile reci,

Dar că tu atunci erai obosit, ocupat, în altă parte

Decât eram eu.

 

Mi-ai trimis flori, şosete, creme, bani, cuvinte,

Ca formă a dragostei şi generozităţii tale,

Un singur lucru însă nu mi-ai dat, pe tine,

Pentru că nu mie îmi aparţii, ci ţie însuţi şi

Am fost în contratimp, eu fiind mereu în viitor,

Mă întorc încet în trecut, echilibrez prezentul.

Nu vreau fragmente din viaţa ta, dar în sfârşit,

Primesc iubirea ta, Micule Prinţ, indiferent

Cât timp îmi dai, ce formă, culoare şi gen ai,

Indiferent de cine eşti, ce limbă vorbeşti şi unde locuieşti,

Pentru că, de câte ori sunt cu tine sunt întreagă şi,

Îmi aminteşti că cel mai important pe lume e iubirea

Şi iubirea sunt eu.

 

Întotdeauna am ştiut cum vreau să mă joc

Şi am inventat împreună reguli, chiar dacă

Uneori am uitat şi eu de ele şi am făcut altele.

Îţi dau ţie roşul când te naşti sora mea, ai nevoie

Mai mult de el în viaţă ca să supravieţuieşti.

Eu iau albastrul din haine, de pe pereţi,

Din covorul pufos, din ochii mei, din tablouri.

Şi acum îmi ceri bluza turcoaz şi ţi-o dau,

Că ţi-o doreşti atât de mult şi îţi place să ai

O soră cu care să împarţi lucruri, culori, camere,

Chiar dacă alegeam prima, fiind cea mare,

Acum tu ai ales deja, urmez eu la rând.

Port mov, negru, gri, mi se potrivesc acum,

Din când în când îmi iau curajul din rujul roşu,

Din păr, rochia roz sau desuurile pe care nu le arăt,

Deşi am devenit o călăreaţă redutabilă.

Albastrul e verde pe pajiştea vindecată

De soare, vânt, pământ şi rugăciune,

Mi-am luat suficient avânt şi înţelepciune,

Port alb.

 

Irina Elena Aiacoboae

%d blogeri au apreciat: