Nu ştiu cine şi când mi-a spus să scriu sau că scriu bine, probabil mulţi oameni de-a lungul timpului, din ce în ce mai mulţi.

Când mă refeream în articolul trecut la mai bine absent decât prezent, era pentru că observasem că fiind atât de conectată cu oamenii, le-am preluat pe parcurs suferinţele, întâmplările sau le-am resimţit durerile fizice şi am început să tac din ce în ce mai mult şi să fac reparaţiile necesare, însă toate cuvintele îmi erau necesare să îmi înţeleg rolul. Numai că, nici măcar nu e nevoie să folosim cuvinte, gândurile sunt percepute în totalitate. Filmele SF despre cititori de gânduri nu sunt deloc de pe altă planetă.

Temerile au fost din ce în ce mai mari, devenind conştientă  de responsabilitatea pe care o am despre ce scriu sau vorbesc, pentru că acum cuvintele mele acoperă sau descoperă vulnerabilităţi, pot să crediteze moral şi financiar, pot să însufleţească lucrurile materiale sau pot să le prezinte banal, pot să aducă linişte sau să provoace panică.  O chestiune de alegere, a modului în care sunt folosite, în ce scop, cu ce intenţii, de aranjare, de adresare, de culoare şi poziţionare.

O capcană în care poţi să cazi cu uşurinţă este zelul şi importanţa pe care o dai acestor lucruri şi să faci mai mult decât se cere.

După ce am iscodit toate dedesupturile subconştientului ce vor oamenii şi ce vreau eu, am aflat că îşi doresc pricepere şi am învăţat în primii ani de viaţă despre lucrurile esenţiale, dar am trebuit să testez credinţa şi neadevărul, în diverse forme de învăţare şi raportare, pentru că e greu să accepţi că nu există altcineva în afară de tine responsabil şi capabil să facă ca lucrurile să se întâmple. Şi nu pentru că nu ar fi în stare, ci pentru că e vorba despre tine şi drumul tău, despre sarcinile pe care ţi le-ai ales în viaţă, de fiecare alegere în parte şi că ele sunt în ordine, exact aşa cum au fost până acum.

Anunțuri