Alzheimerul nu este o boală, ci percepţia realităţii individului asupra lumii revărsată asupra sa.

Prin clasa a treia, învăţătorul a lipsit de la ore şi în locul lui a venit nevasta învăţătoare, o altă voce la catedră, care pentru mine a adus separarea de lumea băieţilor.

Pentru prima oară am auzit că al meu coleg, care până atunci fusese un tovarăş de joacă era diferit de mine, el nu învăţa, nu studia, nu îşi făcea temele, scria greşit, trebuia corectat, supravegheat, alintat ca să îşi facă temele.

Oare până atunci de ce nu am ştiut lucrurile astea? De ce o femeie a trebuit să deschidă gura şi să împartă clasa în copii buni, studioşi, care au timp să înveţe, care vor să citească şi să scrie bine şi restul lumii?

Am devenit mioapă în următoarele luni, de unde până atunci nu aveam nevoie să văd din ultima bancă din clasă, brusc nu am mai văzut nici eu ce scrie pe tablă, făceam paşi să mă apropii să văd scrisul care până atunci fusese clar pentru toată lumea, să aud vocea care fusese aceeaşi pentru toţi, să astup celelalte voci care spuneau că eu şi tu suntem diferiţi,  să port ochelari să văd la distanţă ceea ce nu mai puteam să văd de aproape.

Pot să spun că băieţelul, pus să se ridice în picioare şi să dea explicaţii în faţa tuturor, era destul de inventiv în a-şi găsi scuze pentru că nu îşi face temele: mama îl trimitea cu vaca la păscut şi nu avea timp să înveţe, surorile nu îl ajutau, era singur, neajutorat, neiubit. Credibil, nu?

În şcoala generală profesorii mă puneau să păstrez liniştea şi pacea în clasă, când ei lipseau de la oră. Na, belea. Cu cine aveam de furcă? Cu băieţii neastâmpăraţi, neascultători, care nu îşi făceau temele, nu ştiau să scrie şi să citească. Am devenit o scorpie, care trebuia să îi facă pe toţi să fie ca toată lumea, până când am constatat că de mine nu se apropie nimeni că eu vreau să îi schimb pe toţi să fie ca mine.

În liceu, colegii au vrut să mă pună să strâng eu bani de la ei pentru diversele fonduri din clasă. Am refuzat cu plânsete şi urlete orice sarcină care însemna ca eu să cer ceva de la cineva. Scuza mea a fost că eu pierd banii sau mi-i fură în troleu, pentru că fac naveta. Toată lumea mă alesese pe mine pentru asta şi mie mi s-a părut o pedeapsă.

În facultate am devenit dulceaţă, pentru că vroiam să fiu prietenoasă şi la dispoziţia tuturor ca să am mulţi prieteni, că alfel nu eram iubită. Am avut destui prieteni care m-au transformat în mama răniţilor reinventându-mă mereu de la femeia prieten la terapeut, psihoterapeut, antrenor, orice altceva decât eram eu. Pe cine vroiam eu, de fapt, să vindec? De câţi prieteni am eu nevoie? De cine vroiam eu, de fapt, să am grijă?

Învăţ, cu ce din ce mai multă linişte rostul fiecăruia, oricât aş întreba pe alţii şi aş cere orice altceva decât vreau de fapt, răspunsul e la mine.

Am de găsit leacuri să nu se aştearnă peste noi uitarea dezamăgirilor, tristeţilor, vinovăţiei. Să pun lemne pe foc când începe să se stingă, să resurscitez trandafirii care încep să se ofilească, să arunc cenuşa lor în mare, să iubesc. Poveştile.

Irina Elena Aiacoboae

Anunțuri