M-a sunat zilele trecute învăţătorul meu cu care nu am mai vorbit de zeci de ani (nu sunt atât de matusalemică, dar un telefon de la el mi s-a părut că m-a întors în antichitate) să îmi ceară să îi scriu o pagină pentru monografia Şcolii primare unde am învăţat despre cum a fost la şcoală cu el învăţător, cum am învăţat, ce activităţi şcolare şi excursii s-au organizat, etc. Nici unul din aceste lucruri nu mi le amintesc, despre carte şi învăţătură încep să am amintiri din clasa a cincea, unde părinţii mi-au spus că e greu, sunt multe materii, profesori exigenţi, că trebuie să iau numai note de la 8 în sus, 8 fiind accidental permis doar la matematică şi 9 la română, iar la restul materiilor 10, mai ales la istorie,  unde preda tatăl meu şi să fiu un model, că altfel cum ar putea el avea el pretenţii de la ceilalţi copii, dacă propria odraslă nu studiază.  Zis şi făcut. Până în clasa a 4-a cartea a fost o joacă, cu toţi copii din şcoala de la ţară îngrămădiţi în aceeaşi sală de curs, clasa întâi cu clasa a treia, apoi, anul următor, a doua cu a patra. Apoi rolurile se inversau. Ascultam împreună unii de la alţii, când citirea din clasa întâi, când matematica din clasa a treia, apoi aveam aceaşi oră de desen împreună sau plecam la cules de tot ce însemna floare în pădurea de peste drumul şcolii din primăvară până târziu în toamnă.  

În timpurile noastre am putea numi această modalitate didactică lucrul în echipă sau coachingul de grup, team building şi transfer de experienţă de la o generaţie la alta. Asta dacă cumva am crezut vreodată ca americanii sau europenii mai vestici au inventat eficienţa şi performanţa într-o organizaţie, ei doar au pus-o pe hârtie şi au standardizat-o, ca să ne jucăm din nou împreună, de data asta ca profesionişti. Tot suntem în anul 2012, Anul european al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii.

În schimb, joaca şi plăcerea de a învăţa s-a transformat la un moment dat în lupta pentru note, în competiţia cu ceilalţi copii, în a demonstra că ştiu carte, în memorii dureroase despre eşecuri, pentru că deh, mi s-a spus că trebuie să fiu un model pentru ceilalţi copii şi ca atare asta cred că a însemnat că eu nu am voie să greşesc sau că ar trebui să le ştiu pe toate. Nici vorbă că aş putea vreodată să mă simt înfrântă sau descumpănită. Până am învăţat să fiu curioasă din nou, să îi iscodesc pe cei mai înţelepţi ca mine despre cum ar trebui făcute lucrurile şi să învăţ să nu mai dau ordine când vreau şi ce vreau, că Doamne Doamne ştie deja tot ce îmi doresc şi când e momentul pentru fiecare în parte, iar eu trebuie să îmi fac doar treaba mea de pământean.

Au trecut 30 de ani până să mă prind ce înseamnă să fii un model. Că tot ce ai de făcut este să te modelezi pe tine încontinuu, să te transformi, să accezi la nivele superioare de conştiinţă şi înţelegere pentru că, de fapt, ceilalţi oameni pe care îi priveşti, asculţi, simţi te inspiră şi provoacă, iar sufletul tău îşi doreşte să iubească atât întunericul cât şi lumina, să îşi aducă aminte că ni s-a dat familia, pentru că deşi avem un trup în viaţa asta, în care am ales să fim bărbaţi, femei sau copii la un moment dat, fiecare este un Creator în sine şi sufletele noastre au nevoie unele de altele să se conecteze între ele pentru a redeveni un întreg.  

Irina-Elena Aiacoboae

Anunțuri