Sunt unele dorinţe pentru care este necesar să investeşti mai multă energie, răbdare, perseverenţă, consecvenţă. Uneoeri când simţi că parcă în sfârşit ai priceput cum merg lucrurile şi ai găsit reţeta care face să se mişte lucrurile îţi fuge pământul de sub picioare şi te trezeşti că de fapt nu ştii nimic, nu ai nici o certitudine că lucrurile merg în direcţia pe care ţi-o doreşti, că vorbele pe care le-ai spus nu au rezultatul scontat şi atunci un mecanism interior începe procesul de autoblamare care în fundal îţi spune că ai greşit ceva. Ai greşit ce ai spus, cum ai acţionat, ce ai cerut şi se manifestă nu doar cu o persoană sau cu un domeniu din viaţă ci cu mai multe, pentru că mecanismul nu face diferenţe, el a creat deja o stare interioară de nemulţumire, îndoială, neîncredere, o stare de abandon şi neputinţă.

Cu siguranţă, dacă am fi primit ceea ce ne doream în momentul respectiv şi aşteptările ne-ar fi fost împlinite, reacţia mentală ar fi fost una că am reuşit, învins, dorinţa s-a împlinit, am fi avut satisfacţie şi mulţumire.

Atunci când văd că starea mentală şi emoţională este devorată de incertitudini simt nevoia să îmi îndrept atenţia spre acele lucruri care deja ştiu deja cum funcţionează şi ce rezultate îmi aduc dacă fac lucrurile în felul pe care am învăţat să fac.

Mă duc spre domeniile unde lucrurile ştiu că sunt pe făgaşul pe care îl pot controla, îmi iau stabilitatea din lucrurile simple pe care le văd concret, care sunt reale, palpabile.

Mă ancorez în realitate, îmi pun picioarele pe pâmânt şi încep să îmi disciplinez gândurile şi emoţiile.

Îmi iau certitudinea şi siguranţa din relaţiile constante cu oamenii cu care am un cadru relaţional validat, unde ne simţim în siguranţă unii cu alţii, indiferent de reacţiile, stările şi problemele fiecăruia dintre noi.

Realizez că între mine şi tine este în regulă, că nu am ce să schimb nici la mine, nici la tine, că îmi place exact aşa cum suntem fiecare şi singurul lucru „imperfect” între mine şi tine este ea. Ea, „Relaţia”, acea entitate care se interpune emoţional între fiinţa mea şi fiinţa ta, care „trebuie” să arate într-un fel anume şi când nu arată cum a conceput-o mentalul mă debusolează.  Ea?

Realizez că nu mă mai deranjează nici o stare emoţională, nu mai îmi propun să te scot din tristeţe, furie, mânie, probleme ci este suficient să te ascult, să îţi validez stările emoţionale, pentru că şi tu, ca şi mine eşti la fel de puternic şi la fel de înţelept să îţi găseşti calea pe care o cauţi.

A acuza pe alţii pentru propriul nenoroc este semn al nevoii de educaţie. A-ţi acuza propria persoană arată că educaţia a început. A nu te acuza nici pe tine, nici pe alţii, e semn că educaţia a luat sfârşit. – Epictet

Irina Aiacoboae

Antrenor

Anunțuri