Nu mai cred în poveşti cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cozînzene. Mi-au împuiat destul capul. Nu mai cred în vindecare sufletească sau, cel puţin, nu mă mai preocupă acest subiect. Eu una nu am reuşit asta definitiv. Am trăit momente de linişte şi pace absolută şi momente de teribilă angoasă. Tot eu sunt şi într-un moment şi altul, exact aşa cum sunt. Şi una şi alta. Una.
Nu mai cred în relaţii perfecte sau care vor fi vreodată perfecte şi, mai ales, mai ales, nu mai caut partenerul de viaţă după ce găsesc relaţia sau omul potrivit şi să simt iubire în relaţia respectivă. Acesta a fost un tipar mental care a condiţionat obţinerea a ceva ce nu credeam că ar fi posibil. Le-am găsit de multe ori, până când nu am mai putut duce atâta iubire. Până când am învăţat că nu este despre a vorbi despre iubire (decât dacă eşti poet) ci a fi iubirea însăşi exact în relaţia respectivă, cu orice cadru relaţional stabilit. De a o dărui în grijă, atenţie, ascultare, fapte. Depinde ce filtru pui deasupra oamenilor şi a ta.
Nici nu o să aştept să mă vindec, nici nu mă grăbesc. Nu mai aştept nimic.
A venit vremea să trec de la lucrurile imateriale la cele materiale. De exemplu o verighetă. Cum ar fi?
Apropo de dureri, un atlet aleargă după două luni de la operaţie cu infiltraţii care îl ajută să suporte durerile. Are un scop, e profesionist şi om în acelaşi timp.
 Irina-Elena Aiacoboae

Anunțuri