Ce vrei să vorbeşti cu mine?

Am realizat că am îngheţat undeva în timp, că am împietrit.

Ce te face să crezi asta?

Teama pe care o simt şi mă uit că două cuvinte îmi vin cu asiduitate în minte şi îmi provoacă această emoţie: interzis şi imposibil. Dacă până acum nu le-am înţeles, de data aceasta circumstanţele au favorizat să le văd de-a binelea că sunt ale mele şi doar ale mele. Am fost Fata Morgana, am dispărut de fiecare dată când m-am apropiat de o sursă de căldură, pentru că fusese întipărit că arde, frige, topeşte, răneşte, nu e voie, nu e bine, e imoral, interzis sau imposibil. Nu aveam apă, nu aveam căldură, m-am zgribulit, mi-era teamă să mă apropii de ea, mi se părea un miraj să fiu în preajma căldurii şi nu realizam că mirajul era să mă privesc în propria apă şi să îmi văd reflecţia. Acum o văd, dar e atât de rece!

Şi ce mai vezi?

Văd toată căldura care mă topeşte încetul cu încetul şi mă transformă în apă, în ghiocei, în lacrimi calde care spală rămăşiţele de teamă, amintiri, iluzii. Doare încă dezgheţarea. Apa tulbure se limpezeşte. Văd că se apropie căldura de mine, nu mă mai sperii sau o îngheţ şi pe ea. Aud cuvinte calde, văd uşi care se deschid, oameni care intră şi ies cu lejeritate oriunde ar fi, fără aşteptări, încrezători în proces, simt recunoştinţă pentru lucrurile fireşti, normale, simple, care se împlinesc, văd inimile oamenilor. 

De ce vorbeşti cu mine?

Pentru că exişti. Atâta vreme cât sunt două voci în capul meu, una care întreabă şi una care răspunde, teamă şi iubire, o să te tot întreb. Până când va fi doar o inima caldă.

Irina-Elena Aiacoboae

Antrenor

Anunțuri