Vineri dimineaţa, ora 08.10 sun după taxi să ajung din Rahova la Gara de Est – Obor să prind autobuzul de ora 09.00. Toate companiile de taxi pe care le apelez sunt ocupate la ora aceea sau nu au maşini disponibile. Ies în stradă poate am mai mult noroc şi după câteva încercări văd în faţa ochilor un taxi care tocmai lăsa o clientă.

Îi spun şoferului că trebuie să ajung musai până la ora 9.00 să prind un autobuz şi îl rog frumos să ajungem la timp.

Traficul la acea oră în Bucureşti este infernal, este oră de vârf. Şoferul pare îngrijorat că în 30 de minute putem parcurge acea distanţă, dar rămân calmă. Îi spun că în pofida aglomeraţiei de pe şosele şi a blocajului din intersecţii poate găsim un culoar liber.

Din acel moment, şoferul schimbă traseul clasic, alege singur direcţia pe care o ştia mai puţin blocată şi mă trezesc că parcurgem doar străzi libere, accesibile. Mă plimbă prin Vitan (dacă n-am ajuns cumva şi prin Balta Albă că habar nu aveam de traseul respectiv), observ doar că mergem cu 50-60 km/oră prin multe locuri şi constat cu stupefacţie că am ajuns la destinaţie cu 10 minute mai devreme chiar, fredonând ultima melodie de la radio.

Îmi rămân în cap cuvintele pe care i le-am zis şoferului: „poate găsim un culoar liber” şi cum s-au derulat apoi lucrurile de am ajuns la destinaţie, deşi părea imposibil.

Îmi aduc aminte de şedinţa precedentă de coaching. Ne apropiem de sfârşitul şedinţelor noastre de antrenament şi după ce am abordat domenii ca sănătate, carieră, relaţii cu partenerul de viaţă, după ce evaluăm toate realizările de până în prezent, acum a venit rândul să discutăm despre relaţiile cu familia.

Clienta mea se înţelege bine cu fiecare părinte în parte şi din discuţiile cu ea reiese că i-ar place să înţeleagă deciziile pe care le-au luat de-a lungul căsniciei lor împreună ca şi cuplu.

Testez diverse întrebări şi evaluez diverse răspunsuri până înţeleg care este nevoia ei de fapt.

Îşi iubeşte părinţii, nu le judecă deciziile luate, le-a acceptat căsnicia pe care o au şi cu toate acestea, dacă a adus această temă în discuţie mi-e clar că e ceva nelămurit pentru ea şi care doreşte să clarifice.

O ultimă întrebare pare să o lumineze: Cum ar fi să ai câte o discuţie cu fiecare în parte, ca de la om la om astfel încât să îi poţi înţelege?

Mă întreabă: Ca de la om la om? şi face o pauză după care îmi spune: Wow, asta înseamnă că am crescut, dacă pot să am o discuţie cu părinţii mei ca de la om la om.

Discuţia se opreşte aici, pentru că fiecare ştie că îşi va face treaba pe care şi-a luat-o până la discuţiile următoare.

Din toate întrebările pe care i le-am pus aceasta a fost cea care a găsit calea neuronală liberă care nu era blocată de nimic, s-a dus direct în inima ei şi a inspirat-o să acţioneze, să comunice, să înţeleagă, să se simtă mai aproape de părinţii ei.

 

Întotdeauna există o cale liberă către inima şi sufletul nostru, unde o sămânţă, o idee, o întrebare poate să înflorească, să rodească, să se materializeze.  

 

Cu drag,

Irina Aiacoboae

Antrenor de Viaţă

Anunțuri