© Foto Gelu Coltau, Inot. http://www.laprintarie.ro

Acestea se pare că au fost ultimele cuvinte ale doctorului Pesamosca adresate celor care au avut grijă de el în ultimii ani ai vieţii lui. Cuvinte care veneau de la un om care de-a lungul anilor a salvat vieţile a zeci de mii de copii prin profesia lui.

Îmi amintesc tare bine de un incident când eram copil de vreo 3-4 ani şi am fost cu tata la pescuit. S-a întâmplat să alunec în balta în care pescuia el şi alţi unchi de ai mei. Spaima pe care am trăit-o în momentele când mă aflam pe fundul laculului a rămas întipărită în subconştientul meu mulţi ani, fără să am habar măcar de asta. Şi acum pot să îmi amintesc mirosul bălţii, mâlul în care mă cufundam, algele şi iarba de la mal, broaştele care orăcăiau spre seară, sunetul greierilor, lumina difuză, scăunelul mic de pescar, undiţele, oamenii care erau în jur, momentul când am vrut să mă deplasez dintr-un loc în altul pe mal şi am alunecat. Ce am experimentat atunci era neputinţă, disperare, dădeam din picioare şi acestea nu mă ajutau să mă ridic deasupra apei, vedeam lumina de deasupra apei, dar nu puteam să respir, simteam cum mă afund în nămol şi nimic nu mă ridica deasupra, nu înţelegeam de ce durează o veşnicie ca cineva să mă scoată de acolo, mă întrebam unde e tata şi de ce nu mă salvează. Am fost scoasă din apă, evident, dar toate lucrurile astea au rămas în mine. Ştiu că m-am dus alergând acasă la mama şi i-am povestit ce se întâmplase şi am trăit cu senzaţia că nici măcar nu m-a înţeles sau ascultat şi nedumirerea mea cum de nu l-a pedepsit pe tata pentru că nu a avut grijă de mine şi nu m-a salvat la timp. Evident că am învăţat să înot de una singură şi că nu i-am dat voie tatei să mă înveţe nici altădată.

Recent am experimentat un incident în care intrasem într-o încurcătură, unde nu mai ştiam cum să rezolv situaţia respectivă. I-am povestit mamei ce s-a întâmplat şi m-a sfătuit să îi spun şi tatei versiunea scurtă a poveştii. I-am zis şi pur simplu el a rezolvat încurcătura în care intrasem. Mi-am dat seama că şi acum fiind adult, ca şi atunci când eram un copil speriat de înec, mama m-a ascultat şi înţeles prin ce am trecut şi tata m-a salvat.  

Mi-a atras atenţia o replică dintr-o carte tare frumoasă, Pădurea norvegiană de Haruki Murakami: „Ce se întâmplă cu un om când îşi deschide sufletul? Se face bine.” Acolo este un loc creat pentru oamenii care au sufletul rănit, unde doctori şi pacienţi convieţuiesc într-un loc special creat de ei, unde rând pe rând sunt când doctori, când pacienţi. Fiecare are în intenţie de a-l sprijini pe celălalt cu ce poate, după competenţele lui, abilităţile şi interesele lui.

La un moment dat nu mai ştii cine e doctorul, cine e pacientul, ascultătorul sau povestitorul. Pentru că rolurile în viaţă se schimbă şi avem rând pe rând grijă şi nevoie unii de alţii şi, probabil, acesta este una din misiunile noastre pe acest Pământ şi în această existenţă.

Cu drag,

Irina Aiacoboae

Anunțuri