Stiu ca, odata cu trecerea timpului, am reusit intr-un fel sau altul sa devin mai pe placul meu si mai multumita de mine. Asta nu ar fi un lucru rau, dimpotriva, dar, in acelasi timp negam felul cum eram sau cine eram inainte. In scoala generala, in liceu, in facultate, dupa, pana acum ceva vreme. Vesnic nemultumita de mine, nesigura, in cautarea a nu stiu ce, gata sa mai fac orice ca sa ajung sa imi cunosc valoarea. Daca ma gandesc la aceste perioade observ ca am fost greu multumita de mine cum eram, fizic sau psihic. Nu imi placeau nici macar fotografiile din trecut, intotdeauna le preferam pe cele din prezent.

Diferenta intre aceste perioade nu este decat in felul cum ma privesc eu pe mine. Spun lucrurile acestea pentru ca, in ultima vreme, am avut prieteni care m-au privit, auzit sau citit ce am scris si mi-au spus ca le-a placut si ca ma recunosc asa cum ma stiau de acum poate 15 ani (!) sau persoane care ma cunosc de ceva mai putin timp si ma admirau, dar cand eu inca eram nesigura pe mine. Am ramas inmarmurita sa aud ca pentru ei nu m-am schimbat! In mintea mea am crezut ca m-am schimbat foarte mult si ca sunt de nerecunoscut, dar, de fapt, multe din lucrurile care astazi inspira mai multi oameni (pentru ca le scriu si sunt citite) existau si atunci si le cunoasteau cei apropiati mie, doar ca eu habar nu aveam de ele si nu eram constienta de valoarea lor.

Asta ma face sa inteleg ca, de cele mai multe ori, vedem mai repede si apreciem in altii lucrurile frumoase care ne inspira si ca, pana ajungem sa facem pace cu noi mai dureaza. Abia atunci putem sa vedem in noi insine lucrurile care pe altii poate ii inspira de mult si sa ne apreciem in sfarsit.

Si acum, cateodata, ii mai strecor iubitului meu cate o ingrijorare legata de noi, relatia noastra sau altceva, ca, deh, mai am si din astea in repertoriu, si imi spune: eu stiu cine esti! Si atunci imi aduce aminte de mine, coplesindu-ma cu toata dragostea, admiratia si respectul lui. Nu mai imi ramane decat sa tac si orice alte ganduri dispar. Uneori imaginea pe care am creat-o si sadit-o in sufletele oamenilor care ma iubesc sau apreciaza e mai puternica decat gandurile si ingrijorarile mele. Si atunci cand uit de mine sunt alti oameni care imi amintesc de cine sunt: persoana care are si ofera liniste, inspiratie si reconecteaza oamenii cu ei insisi, care ii sprijina sa vada dincolo de suprafata lucrurilor, le ofera incredere in ei insisi si credinta ca pot reusi. Si toate lucrurile acestea le primesc si eu la randul meu de la cei dragi.

De multe ori vad in oameni o multime de calitati si de lucruri care ma inspira, ii sprijin sa le vada si ei si cu timpul, stiu ca o samanta, semanata la un moment dat, va da roade si chiar daca acea persoana nu este constienta inca de cine este si de valoarea ei, la un moment dat se va trezi.

E atat de simplu sa plantezi cu sinceritate si cu bucurie seminte in sufletele oamenilor si sa le lasi sa rodeasca si sa infloreasca acolo. Este suficient sa fii generos cu o vorba buna, sa recunosti ceva bun in acea persoana, sa ii vezi o calitate, poate chiar sa o inventezi, dar sa o crezi cu adevarat si, cu siguranta, o va vedea si persoana respectiva cand va veni momentul. Este suficient sa vezi dincolo de toate durerile, ingrijorarile, emotiile si temerile unui om si sa il readuci sa vada lumina, bucuria si dragostea din el.

Cum ar fi sa fim constienti de valoarea noastra, fiecare acolo unde este? Cum ar fi sa fim constienti de valoarea oamenilor cu care suntem impreuna, acasa, la munca, in societate? Cum ar fi sa ii impactam pe oameni cu ganduri pozitive, cu lucruri care inspira si care le aduc bucurie, liniste si credinta in suflet?

Cum ar fi?

Cu drag,

Irina Aiacoboae

PS Va cer o mica Favoare: Daca va placut acest articol va rog sa il impartasiti si cu prietenii pe Facebook si Twiter.  Multumesc mult.

Anunțuri