Archive for ianuarie, 2011


Stiu ca, odata cu trecerea timpului, am reusit intr-un fel sau altul sa devin mai pe placul meu si mai multumita de mine. Asta nu ar fi un lucru rau, dimpotriva, dar, in acelasi timp negam felul cum eram sau cine eram inainte. In scoala generala, in liceu, in facultate, dupa, pana acum ceva vreme. Vesnic nemultumita de mine, nesigura, in cautarea a nu stiu ce, gata sa mai fac orice ca sa ajung sa imi cunosc valoarea. Daca ma gandesc la aceste perioade observ ca am fost greu multumita de mine cum eram, fizic sau psihic. Nu imi placeau nici macar fotografiile din trecut, intotdeauna le preferam pe cele din prezent.

Diferenta intre aceste perioade nu este decat in felul cum ma privesc eu pe mine. Spun lucrurile acestea pentru ca, in ultima vreme, am avut prieteni care m-au privit, auzit sau citit ce am scris si mi-au spus ca le-a placut si ca ma recunosc asa cum ma stiau de acum poate 15 ani (!) sau persoane care ma cunosc de ceva mai putin timp si ma admirau, dar cand eu inca eram nesigura pe mine. Am ramas inmarmurita sa aud ca pentru ei nu m-am schimbat! In mintea mea am crezut ca m-am schimbat foarte mult si ca sunt de nerecunoscut, dar, de fapt, multe din lucrurile care astazi inspira mai multi oameni (pentru ca le scriu si sunt citite) existau si atunci si le cunoasteau cei apropiati mie, doar ca eu habar nu aveam de ele si nu eram constienta de valoarea lor.

Asta ma face sa inteleg ca, de cele mai multe ori, vedem mai repede si apreciem in altii lucrurile frumoase care ne inspira si ca, pana ajungem sa facem pace cu noi mai dureaza. Abia atunci putem sa vedem in noi insine lucrurile care pe altii poate ii inspira de mult si sa ne apreciem in sfarsit.

Si acum, cateodata, ii mai strecor iubitului meu cate o ingrijorare legata de noi, relatia noastra sau altceva, ca, deh, mai am si din astea in repertoriu, si imi spune: eu stiu cine esti! Si atunci imi aduce aminte de mine, coplesindu-ma cu toata dragostea, admiratia si respectul lui. Nu mai imi ramane decat sa tac si orice alte ganduri dispar. Uneori imaginea pe care am creat-o si sadit-o in sufletele oamenilor care ma iubesc sau apreciaza e mai puternica decat gandurile si ingrijorarile mele. Si atunci cand uit de mine sunt alti oameni care imi amintesc de cine sunt: persoana care are si ofera liniste, inspiratie si reconecteaza oamenii cu ei insisi, care ii sprijina sa vada dincolo de suprafata lucrurilor, le ofera incredere in ei insisi si credinta ca pot reusi. Si toate lucrurile acestea le primesc si eu la randul meu de la cei dragi.

De multe ori vad in oameni o multime de calitati si de lucruri care ma inspira, ii sprijin sa le vada si ei si cu timpul, stiu ca o samanta, semanata la un moment dat, va da roade si chiar daca acea persoana nu este constienta inca de cine este si de valoarea ei, la un moment dat se va trezi.

E atat de simplu sa plantezi cu sinceritate si cu bucurie seminte in sufletele oamenilor si sa le lasi sa rodeasca si sa infloreasca acolo. Este suficient sa fii generos cu o vorba buna, sa recunosti ceva bun in acea persoana, sa ii vezi o calitate, poate chiar sa o inventezi, dar sa o crezi cu adevarat si, cu siguranta, o va vedea si persoana respectiva cand va veni momentul. Este suficient sa vezi dincolo de toate durerile, ingrijorarile, emotiile si temerile unui om si sa il readuci sa vada lumina, bucuria si dragostea din el.

Cum ar fi sa fim constienti de valoarea noastra, fiecare acolo unde este? Cum ar fi sa fim constienti de valoarea oamenilor cu care suntem impreuna, acasa, la munca, in societate? Cum ar fi sa ii impactam pe oameni cu ganduri pozitive, cu lucruri care inspira si care le aduc bucurie, liniste si credinta in suflet?

Cum ar fi?

Cu drag,

Irina Aiacoboae

PS Va cer o mica Favoare: Daca va placut acest articol va rog sa il impartasiti si cu prietenii pe Facebook si Twiter.  Multumesc mult.

Muncă din dragoste

Muncă din dragoste.

Nu o data am constatat ca sunt momente cand reusesc sa materializ cu usurinta un gand sau o dorinta, cum ar fi o persoana (prieteni, clienti, parteneri, pe oricine imi doresc sa intalnesc), un cadou, ceva ce imi doresc mult si din adancul sufletului si doar transmit in Univers dorinta mea si in cateva ore se implineste.

E un loc pe care eu il numesc zona in care am Putere.

Si, cel mai adesea, sunt celelalte momente cand lucrurile pe care mi le doresc intarzie sa apara si, ceea ce se intampla este ca nu mai este o dorinta pura, care pleaca ca o sageata in Univers ci o lipsa, o necesitate, o nevoie care atrage alte nevoi si lipsuri.

E zona pe care o numesc, zona de Neputinta.

In zona de Neputinta este ca si cum as fi oarba, bajbai dupa ceva si este greu sa ma multumeasca ceva, pentru ca o nevoie greu poate fi suplinita cu ceva. E ca un sac fara fund, poti sa tot bagi in el diverse si mai este loc si de altele. Aici isi face aparitia Masinaria, cea care e mandra, care e trufasa, care pozeaza in victima, care se crede desteapta, careia ii e teama, care fuge, care amana lucrurile pentru ca inca nu e pregatita pentru ele sau pentru ca nu a venit inca momentul sau ca e nesigura pe ea (ce dovada mai mare de trufie si orgoliu decat asta?!).

Evident, imi iubesc Masinaria. De ce o iubesc? Pentru ca asa o pot tine in frau si  domestici, ii dau voie sa isi faca din cand in cand de cap, ii mai las din lat sa se zbata si sa tipe cand mai are chef si, dupa, ii zic: Hai, gata, cuminte acum, ne apucam de treaba. Pentru ca asa, acceptand-o, cand incepe sa isi faca aparitia, se preface ca nu stie ca o observ si ca, la un moment dat, va disparea de la sine. Atunci renunt la a ma critica, la ce lucruri am facut si ce nu am facut, la ce trebuia sa fie sau sa nu fie in trecut altceva decat a fost.

Si ma intorc la Fiinta, ma intorc la a fi cu oamenii, la a asculta, la a vorbi, rade, a face proiecte, scrie, visa, inventa bucate, orice imi face placere sa fac atunci.

Aici e zona mea de Putere.

Zona in care ma las inspirata de o idee, de oriunde as auzi-o, cand ma gandesc, cum ar arata acel lucru si pentru mine, cum ar fi sa fiu eu cea care traieste acel moment, fie ca mi-l povesteste un prieten, fie ca il aud intr-un film sau intr-o emisiune sau il gasesc intr-o carte. E o zona de liniste, unde ideea respectiva se duce direct in interiorul meu si infloreste, e o zona in care este claritate, armonie, atractie.

In zona de Putere sunt momentele cand viata simt ca vibreaza si raspunde gandurilor si dorintelor mele, cand se intampla miracole in jurul meu, doar vazand cum construind gand dupa gand, o dorinta profunda, Universul raspunde cu generozitate si promtitudine.

Ce imi doresc acum este sa las sa treaca momentele de Neputinta cat mai repede si cu usurinta si sa ma conectez la Fiinta, la bucuria de a trai, descoperi si crea cat mai mult cu putinta. Cum ar fi sa fie asa? 🙂

Cu drag,

Irina Aiacoboae

Descopera o Viata Magica

Si ce daca tipa?

Edvard Munch - Tipatul

Acum ceva vreme am realizat ca ma blocheaza oamenii care tipa, care se cearta, care urla unul la altul sau la mine. Nu stiu ce vor. Nu stiu cu ce sa ii ajut, nu stiu de ce este nevoie sa ridice vocea ca sa ceara ceva, sau sa comunice ceva. Fiind de felul meu o fire pacifista, rar mi se intampla sa tip, poate doar sa ma enervez foarte tare, dar si atunci imi inabus sentimentele si le exprim de o forma sau alta, dar pe un ton moderat.

Chiar si daca incepeam sa tip, eu stiam ca nu e o solutie sa rezolv un conflict, pentru ca in adancul sufletului meu aveam oroare de tipete, de agresiune.

Am realizat cu timpul ca e o modalitate de descarcare a unei stari pe care o ai la un moment dat si, cu toate acestea, ceva din mine refuza cu toata fiinta sa primeasca astfel de manifestari de la oamenii din jur, pentru ca o luam personal, ca si cum eu as fi gresit cu ceva de tipa cei din jur, mai ales daca isi indreptau tipetele spre mine.

Ma deranja si cand auzeam ca in jur tipa si se cearta vecinii, nu intelegeam de ce nu isi pot rezolva conflictele pe o cale pasnica, de ce nu pot vorbi ca oamenii normali discutand ce ii deranjeaza unii la altii si solutionand diferendele dintre ei. Sau, daca au nevoie de ceva, pentru ce nu cer acel lucru pe care il vor, pe un ton decent.

Acum realizez ca simteam tipetele alea pe creier ca niste pete negre pe creier, care nu mai lasau nici un strop de culoare sa iasa la suprafata.

La un moment dat m-am gandit ce se intampla cu mine? Sunt oameni pe care ii apreciez pentru activitatea lor, pentru munca lor, pentru multe din calitatile lor (colegi, prieteni, vecini, familie) sunt oameni pe care ii admir si ii iubesc, fara nici o indoiala, dar cu toate astea ceva mai era acolo, ceva ce nu puteam deslusi.

Si atunci am vazut ca acel ceva care ma bloca in relatiile cu ei, era dispretul. Dispretul pentru faptul ca tipa, ca se cearta, ca ridica vocea, ca nu sunt capabili sa isi gestioneze emotiile. Am vazut acest lucru ca era in mine acolo, in adancul fiintei mele si oricat as fi incercat sa am liniste si pace in mine si in jurul meu, partea asta din mine care se revolta mereu aducea, de fiecare data,  alte si alte momente in care eu nu eram, nu eram in pace si in liniste si, ca in relatiile cu oamenii era ceva care inca nu era desavarsit.

I-am cerut lui Doamne Doamne sa ma ajute sa scot pata asta neagra din mine, ca eu nu mai stiu ce sa fac.

In 10 minute m-a sunat vecina sa imi ceara tigari. Vecina de care mi-e drag, cu care stau de vorba si ne sprijinim din cand in cand, dar ea si cu sotul ei aveau momente cand se certau cu alti vecini. Am invitat-o sa stam de vorba si sa fumam impreuna o tigara, era obosita, am schimbat cateva vorbe si a plecat la ea acasa. Pe parcurs imi povestise pentru ce se certase cu vecinii de alaturi si am inteles pe deplin ca nu puteau sa doarma, ca cei de alaturi faceau galagie atunci cand ei vroiau sa doarma dupa o zi lunga de munca. Atat, am inteles, nimic altceva, nu i-am mai judecat pentru una sau alta. Am realizat atunci ca ruga mi-a fost ascultata.

Urmatoarele zile, la munca am constatat ca era mai multa liniste in jur, ca nici nu mai bagam in seama daca cineva ridica vocea in jurul meu. Ca, atunci cand vreun coleg ridica vocea era suficient sa imi indrept atentia asupra lui si sa ascult ce isi doreste, sa ii inteleg tipatul, durerea, ce cauta, dupa ce striga in momentul acela. Chiar daca ridic si eu vocea acum cand cineva se adreseaza pe un ton mai ridicat, ii simt starea de spirit, nemultumirea si frustarea si ii sunt alaturi si cautam solutii indiferent pe ce ton se intampla lucrurile acestea.

Cel mai adesea, lucrurile se calmeaza repede si apele revin in matca lor, dupa ce s-au agitat suficient cat sa poata sa isi regaseasca linistea.

Singurul lucru de care au nevoie oamenii cu adevarat este sa fie ascultati si intelesi pe deplin, fie ca este vorba de o durere, de o situatie care le este neplacuta, de o nevoie pe care o au, indiferent de natura acesteia. Odata ce primesti in sufletul tau lumea celui care se deschide cu generozitate in fata ta si auzi, simti, vezi ce isi doreste acea persoana, el stie singur care ii este calea spre raspunsul lui.

Cu drag,

Irina Aiacoboae

%d blogeri au apreciat: