M-am întrebat mult timp ce caut eu în sistemul public de pensii şi, în acelaşi timp, în orice formă de educaţie complementară care a existat.
De la străbunicul până la sora mea toţi au fost cadre didactice, învăţători, profesori sau educatoare, fiecare trăind şi muncind după cât le-a dat Dumnezeu.
Numai că străbunicul ăsta a fost mai şmecher şi, înainte de a ajunge primul cadru didactic din sat pensionat, după ce a fost şi revizor şcolar şi ce alte roluri a mai avut el, a înfiinţat şi vreo trei case de ajutor pentru cadrele didactice şi pensionarii din Bucovina. Evident, acestea nu mai există, sunt înglobate în sistemul public de pensii, ca multe alte case din acestea de-a lungul timpului.
De învăţătura mea s-a ocupat îndeaproape mama, acum profesoară de chimie pensionată, care nu m-a învăţat chimie ci a considerat că este necesar să ştiu matematică, deşi mie îmi plăcea mai mult scrisul, cititul şi limba română, aşa că din clasa întâi până în clasa a şaptea a stat pe capul meu să dezlegăm probleme şi ecuaţii din ce în ce mai complicate. Şi am tot învăţat să dezleg enigme matematice cu din ce în ce mai multe necunoscute, până la cele care despre calculul pensiilor şi drepturilor de asigurări sociale.
Străbunica nu a lucrat, ea a avut grijă de şapte copii să ajungă oameni mari şi să aibă o profesie. Oricum a murit înainte de vârsta limită de pensionare aşa că misiunea ei se încheiase pe lumea aceasta. Câte dintre femeile care au crescut mulţi copii la viaţa lor şi-au permis să aibă un alt loc de muncă decât acasă în familie, un loc de unde să aibă un stagiu de cotizare şi perioade contributive care să le aducă puncte la calculul final al pensiei? Sunt ele răsplătite în legislaţia actuală pe măsura contribuţiei lor?
Dacă ne întrebăm de ce s-au îndreptat din ce în ce mai mult femeile spre a face o carieră şi a avea o profesie care să le aducă bani şi independenţă atâta vreme cât au putinţa să muncească dar şi după ce sunt epuizate fizic şi psihic şi ar avea dreptul la odihnă este pentru că munca de a creşte copii, a îngriji o casă şi o familie nu a reprezentant o valoare. Bani aducea doar bărbatul în casă, fie că a câştigat şi cu 10 lei mai mult şi atunci fiecare femeie s-a gândit să facă ce face bărbatul, adică să aibă un servici de dimineaţă până seara, ca să poată şi ea să aibă o pensie odată. Eventual un salariu mai mare decât bărbatul pentru ca să uite ce îi spunea tatăl mamei ei. Şi uite aşa avem din ce în ce mai puţini copii în România, pentru că a face copii nu e este o activitate care să fie sprijinită, ocrotită şi recunoscută că aduce plusvaloare unei societăţi.
Operaţiunea de recalculare a pensiilor s-a terminat de câţiva ani şi oricâte conduceri am schimba nici un om sau o mână de oameni nu pot schimba nedreptăţile pe care oamenii le-au suferit de-a lungul a generaţii întregi, sub conducerea fanariotă, a prinţilor, regilor şi preşedinţilor, nu pot şterge dintr-un condei suferinţele şi umilinţele iobagilor care lucrau pe un sac de grâu şi o căruţă de lemne de la boierul care se pricopsea cu munca lor în schimbul pământului dat tuturor, la perioada comunistă unde munca era egală şi ca atare oamenii se aşteaptau ca şi pensia să fie egală, dar uită că şi atunci ca şi acum sunt oameni care se prefac că muncesc, în schimb aşteaptă răsplată la fel ca şi cei care aleargă, se zbat şi îşi asumă răspunderi pentru ce spun, fac sau gândesc.
Pentru îndreptarea greşelilor din sistemul public de pensii ne mai trebuie o generaţie de oameni care să uite durerile şi umilinţele îndurate de fiecare om din ţara asta, iar pentru corectarea erorilor de calcul ceva vreme, dar atâta timp cât sunt drepturi acordate pentru revoluţionari cu diplomă care nu au participat la revoluţie şi oameni care au participat pentru că aşa au simţit că e normal şi firesc şi pentru asta nu au cerut o indemnizaţie, iar acum poate regretă, nu vom avea curând o justiţie pe care să nu o negăm. Atâta vreme cât acorzi drepturi unui soţ supravieţuitor, dar pentru asta îi trebuie un act administrativ de la instituţiile statului sau de la biserică, care să dovedească că şi-a împărţit oficial ani din viaţă alături de persoana iubită, mereu se vor cere hârtii care niciodată nu vor fi suficiente să dovedească onestitatea şi buna credinţă a oamenilor.
Nu poţi să construieşti credibilitatea decât acum, asumându-ţi greşelile tale şi ale înaintaşilor tăi şi nepromiţând lucruri pe care ştii că personal nu le poţi face, recunoscând ceea ce s-a realizat deja şi nemaifăcând aceleaşi lucruri încă odată ci continuându-le cu o altă strategie.
Scrisoarea care anunţa recalcularea şi pe care a primit-o fiecare pensionar din ţara asta a făcut vâlvă la momentul respectiv, pentru că un om cu autoritate s-a gândit să îi scrie personal altui om. Petiţiile pe care le trimit oamenii au aşteptări financiare pe care în momentul de faţă nu ai cum să le acoperi, sunt multe lucruri de făcut şi în timp se pot realiza, iar cei care le răspund nici măcar nu au căderea să îi sprijine în ce îi doare de fapt, că sunt singuri, nedreptăţiţi de-a lungul vieţii, bolnavi, uitaţi de soartă şi de lume. Nu suntem obişnuiţi să fim atenţi la ce cer de fapt majoritatea oamenilor, care nu sunt nici aşteptări financiare, nici citate din prevederi de acte normative sau soluţii juridice, decât arareori. Cred că fiecare om din ţara asta a învăţat deja să îşi calculeze, într-un fel sau altul pensia, oricât de mult am vrut noi să complicăm matematica din clasa întâi şi logica pe care o ştie orice bătrân înţelept, chiar dacă are patru clase primare. El ştie deja că nu are dreptul respectiv mai mult decât îl are, însă simte nevoia să vorbească şi să îşi povestească păsul unei alte persoane, pentru că legea îi permite şi vrea să fie ascultat şi înţeles, el şi bolile care le-a suferit de-a lungul vieţii, cu oamenii pe care i-a pierdut sau oamenii care l-au înşelat.
Ţara asta a avut multe realizări sub conducerea lui Ceauşescu, pantofar la origine, dar el s-a deconectat total de suferinţa oamenilor, nu a vrut să asculte şi să înţeleagă frigul şi noaptea în care coborâseră oamenii, căci privea doar la soare.
Nu poţi să ajuţi un om decât atunci când cobori cu el în iadul în care trăieşte şi în realitatea pe care şi-a construit-o, ca parte din realitate pe care ai construit-o la rândul tău cu el la nivel colectiv. Abia atunci vindeci pământul.
Cred că avea dreptate o colegă care, într-o zi când durerile mele de spate deveniseră insuportabile, îmi spune să mă întind pe jos să mă calce lumea în picioare. I-am spus că, dacă aş şti că îmi trec durerile, aş face-o şi pe asta, dar coloana mea are mai puţini ani decât are sufletul.
Gândesc o zi când oamenii vor scrie altor oameni, ca de la prieten la prieten, aşa cum odată scriam scrisori de mână rudelor, colegilor şi prietenilor noştri, când vorbeam de la om la om, despre unul şi despre altul, despre cunoştinţele comune, din viaţă sau de la televizor, cu cuvinte simple şi clare. Oricine poate să răspundă la scrisori, oricât de multe ar fi ele, dacă primeşti că acel om ar putea să îţi fie un prieten şi ce vrea de fapt acel om din spusele lui.
Îmi amintesc că prima propoziţie pe care am învăţat să o scriu în clasa întâi era: Ana are mere. Nu bani, ei au apărut mai târziu. Dacă ne aducem aminte fiecare la fiecare că încă mai avem lucruri de oferit, de la înţelepciunea şi căldura umană la merele din livadă sau pliculeţul de ceai sau cafea din sertar, ne vom trezi că suntem cloşca cu pui de aur, fiecare cu câţi pui vrea să aibe grijă.
Soluţiile juridice găsite de specialiştii formaţi în ani buni de practică profesională în sistemul public de pensii, că altă şcoală nu există, sunt cerute gratuit din ce în ce mai mult de firmele de consultanţă cu nume scumpe care conţin în titulatura lor cuvântul „Partners” şi care apoi dau altor persoane pe bani ceea ce este un serviciu public gratuit pentru că oamenii deja au zeciuit veniturile lor. Pentru că românii şi-au pierdut încrederea în nume româneşti şi le trebuie o pălărie cu rezonanţă exotică să spele cuvintele pe care ei nu le mai recunosc ce înseamnă de fapt. Consilierul trebuie să sune consultant, învăţătorul nu mai poate fi decât mentor, profesorul trainer, iar gestionarul sau gospodarul cel puţin manager, că director e deja de pe vremea francofonă.
A fi manager nu este o funcţie, matematică pe o tablă a înmulţirii, ci o calitate umană a celui ce ştie să administreze şi gestioneze, pentru că îi pasă de mai mulţi oameni, nu doar de familia lui, iar timpul familiei îl împarte cu restul lumii pentru a putea, în sfârşit să îşi regăsească familia.
Prea multe cuvinte căutăm în toate limbile pentru a ne înţelege pe noi înşine. Aş scrie pe cartea de vizită: sfetnic anonim, pentru o viziune de ansamblu a cuvintelor cu un om sau mai mulţi oameni. Şi tot sunt prea multe cuvinte pentru om.
Banii există, trebuie să acordăm mai multă atenţie şi puţin sprijin specialiştilor care se ocupă de proiecte cu finanţare europeană şi, în general, oamenilor de lângă noi pentru a pune cap la cap ideile şi a alege din soluţiile care există deja la fiecare. Pentru asta e nevoie de o secretară care să fie scrib, să comunice mai departe ce au gândit câţiva oameni şi să urmărească faptele.
Acum mă pasionează chimia, noroc că o am încă aproape pe mama. Deocamdată complicăm matematica până avem nevoie de actuari ca să facem transfer de drepturi între comunităţi. Ca să înţelegeţi ce înseamnă actuar vă pot spune că avem doar vreo doi specialişti în România. Sper că nu vom ajunge într-o zi să nu avem nici un om în România care să ştie să facă calcule de genul acesta.
Despre chimie în altă zi sau, poate, a fost chiar azi despre atom, săruri minerale care fac apa dulce sau sălcie, ioni pozitivi sau negativi şi fiinţa din pântecele mamei care nu vrea să iasă afară, în lumea largă să ceară ajutor pentru că înlăuntrul mamei are tot ce îi trebuie. Dar apa se rupe, spală sângele, ruşinea, bătăile, păcatele, naşte o altă viaţă binecuvântată din mângâierilor albinelor cu bondarii nepurtători de copii în stup, e loc doar de o sarcină divină cu semnătura unui autor necunoscut, nevăzut, neştiut, care se coboară la lucruri lumeşti cum ar fi adunarea şi scăderea, dar nu şi la înmulţirea clasică, are duh ascuns în aer, vorbe, ecuaţii, care nu flirtează cu oamenii, ce ar spune lumea înţepată? Ar fi prea îndrăgit, spiritual şi totuşi femeie, nu care, cu minte şi cu o garderobă cu multe pălării ca ale lui Renoir. A mea s-a pierdut în aeroport la Madrid, o fi pe la Prado? Nu pictează mere, pere, floricele după maestru însuşi, ci strecoară calcul matematic în perspective care se schimbă pe zi ce trece pentru că e posibil, cu siguranţă şi una şi alta, să fie corect.
Irina-Elena Aiacoboae
