Secundele plutesc agale peste streaşină
se resfiră interminabil, încâlcit, apatic
mustesc a statui înfipte în gheare absurde,
Extrag din pâcla orelor emoţii lungi, lipicioase
privesc minutele leşinate în tomberoanele
pline de vuiete jenate că au trecut absurd.
Un spasm scurt şi se amestecă confuze, speriate,
Că au mai rămas lipite de fotografia cu miros de cafea,
de piruiete şi de cerneala electronică imprevizibilă.
Cuvintele mă privesc ironic, nu seamănă cu cele de ieri,
azi sunt altele şi nu se împacă între ele, căci
au alte pofte, mirosuri, de trupuri, de condimente,
de scorţişoară şi lucruri fără de amânare.
Mă opreşte un sunet de paşi micuţi, nesiguri, trişti
de-atâta alb negru, de zbateri spre căldură.
Unde e verde, roşu, galben? Iarnă, unde le-ai ascuns?
Mă vând pentru un surâs. Îl simt şi acum lipit de mine,
nevăzut, bucuros că a găsit unde să se adăpostească.
Las rafturile goale, oamenii grăbiţi, legumele palide,
carnea îngheţată, fără variante, patinând spre ieşire
spre fulgii care alintă constant ochii, buzele, gura
chiar dacă riscă să se topească în cădere, chiar dacă
îmbrăţişarea le e efemeră, chiar dacă trebuie să
se nască din nou din căldură, respiraţie, surâs.
Sunt mii de fulgi fugari, nestatorinici, unii ridicoli, alţii
somnolenţi sau vioi, grăbiţi sau şovăietori, toţi albi, tăcuţi,
până se aştern pe şosea şi încep să scârţie, patineze,
topească sub roţi, paşi, lopeţi mânioase care îi înnegresc.
Pătrund în casă, adun fulgii trădători şi îi fierb în miros de
vin fiert, mere coapte, sunete blânde şi speranţe de
primăvară sigură, umedă, atât de ciudat de departe.
Irina-Elena Aiacoboae
