Fata cu inima îngheţată

Ce vrei să vorbeşti cu mine?

Am realizat că am îngheţat undeva în timp, că am împietrit.

Ce te face să crezi asta?

Teama pe care o simt şi mă uit că două cuvinte îmi vin cu asiduitate în minte şi îmi provoacă această emoţie: interzis şi imposibil. Dacă până acum nu le-am înţeles, de data aceasta circumstanţele au favorizat să le văd de-a binelea că sunt ale mele şi doar ale mele. Am fost Fata Morgana, am dispărut de fiecare dată când m-am apropiat de o sursă de căldură, pentru că fusese întipărit că arde, frige, topeşte, răneşte, nu e voie, nu e bine, e imoral, interzis sau imposibil. Nu aveam apă, nu aveam căldură, m-am zgribulit, mi-era teamă să mă apropii de ea, mi se părea un miraj să fiu în preajma căldurii şi nu realizam că mirajul era să mă privesc în propria apă şi să îmi văd reflecţia. Acum o văd, dar e atât de rece!

Şi ce mai vezi?

Văd toată căldura care mă topeşte încetul cu încetul şi mă transformă în apă, în ghiocei, în lacrimi calde care spală rămăşiţele de teamă, amintiri, iluzii. Doare încă dezgheţarea. Apa tulbure se limpezeşte. Văd că se apropie căldura de mine, nu mă mai sperii sau o îngheţ şi pe ea. Aud cuvinte calde, văd uşi care se deschid, oameni care intră şi ies cu lejeritate oriunde ar fi, fără aşteptări, încrezători în proces, simt recunoştinţă pentru lucrurile fireşti, normale, simple, care se împlinesc, văd inimile oamenilor. 

De ce vorbeşti cu mine?

Pentru că exişti. Atâta vreme cât sunt două voci în capul meu, una care întreabă şi una care răspunde, teamă şi iubire, o să te tot întreb. Până când va fi doar o inima caldă.

Irina-Elena Aiacoboae

Antrenor

Săptămâna “Nu înseamnă nimic”

Vă invit la practică. Şi, ca să începem cu ceva concret şi „simplu”, vă propun o săptămână în care să fim atenţi la semnificaţiile pe care le dăm unor evenimente, vorbe, fapte din viaţa noastră.

Pentru că nu poţi schimba realitatea, decât prin a schimba percepţia asupra realităţii şi a extrage din Univers ceea ce îţi doreşti şi pe care încă nu vezi, auzi, simţi, dar asta nu înseamnă ele există.

Concret:

• Mă doare gătul sau îmi curge nasul nu înseamnă că voi răci şi voi avea şi alte urmări.
• M-am certat cu cineva nu înseamnă că s-a terminat / nu merge / nu mă place, mă desconsideră.
• M-a apreciat cineva nu înseamnă decât că te-a apreciat şi atât.
• M-a sunat / nu m-a sunat nu înseamnă că mă iubeşte / nu mă iubeşte.
• M-am întâlnit / nu m-am întâlnit nu înseamnă mă vrea / nu mă vrea etc.
• Mă doare capul nu înseamă că e de la cafea, curent, ci că pur şi simplu mă doare capul.
• Mi-e teamă sau iubesc nu înseamnă decât că mi-e teamă sau iubesc.

 

Vă invit să fiţi prezenţi la toate gândurile care vin peste noi şi să ne aducem aminte că: Nu înseamnă nimic şi să ne întoarcem la Zero semnificaţii mentale pe care le dăm.

Da, sunt şi vor fi emoţii, sentimente, mai mult sau mai puţin intense. Ce facem cu ele?

Acelaşi lucru, suntem prezenţi (că alt cuvânt mai potrivit nu există în limba română, chiar dacă sensul lui în acest context a fost împrumutat din engleză). Sentimentele şi emoţiile le putem ignora, ne putem bucura de ele sau lăsa să se decanteze în corpul şi conştiinţa noastră. Ele fac parte din procesul de transformare prin care trecem.

 

Un prieten, Sorin Măgureanu mi-a adus aminte de Osho care spunea “Numai în această stare de conştienţă omul poate afla ce este fericirea. Corpul ştie plăcerea, mintea ştie bucuria, inima ştie veselia, a patra ştie fericirea. Fericirea este scopul lui sannya, al celui care caută, iar conştiinta este drumul către ea. Lucrul cel mai important este acela să fii observator, că nu ai uitat să observi, că nu ai uitat faptul că observi… observi…observi.”

 

V-aş fi recunoscătoare dacă aţi împărtaşi pe blog, pe Facebook sau oricum altfel doriţi ceea ce aţi observat, ce aţi simţit, ce s-a transformat în voi.

 

Cu drag,

Irina Elena Aiacoboae

Antrenor

Ninge cald

Secundele plutesc agale peste streaşină

se resfiră interminabil, încâlcit, apatic

mustesc a statui înfipte în gheare absurde,

Extrag din pâcla orelor emoţii lungi, lipicioase

privesc minutele leşinate în tomberoanele

pline de vuiete jenate că au trecut absurd.

Un spasm scurt şi se amestecă confuze, speriate,

Că au mai rămas lipite de fotografia cu miros de cafea,

de piruiete şi de cerneala electronică imprevizibilă.

Cuvintele mă privesc ironic, nu seamănă cu cele de ieri,

azi sunt altele şi nu se împacă între ele, căci

au alte pofte, mirosuri, de trupuri, de condimente,

de scorţişoară şi lucruri fără de amânare.

Mă opreşte un sunet de paşi micuţi, nesiguri, trişti

de-atâta alb negru, de zbateri spre căldură.

Unde e verde, roşu, galben? Iarnă, unde le-ai ascuns?

Mă vând pentru un surâs. Îl simt şi acum lipit de mine,

nevăzut, bucuros că a găsit unde să se adăpostească.

Las rafturile goale, oamenii grăbiţi, legumele palide,

carnea îngheţată, fără variante, patinând spre ieşire

spre fulgii care alintă constant ochii, buzele, gura

chiar dacă riscă să se topească în cădere, chiar dacă

îmbrăţişarea le e efemeră, chiar dacă trebuie să

se nască din nou din căldură, respiraţie, surâs.

Sunt mii de fulgi fugari, nestatorinici, unii ridicoli, alţii

somnolenţi sau vioi, grăbiţi sau şovăietori, toţi albi, tăcuţi,

până se aştern pe şosea şi încep să scârţie, patineze,

topească sub roţi, paşi, lopeţi mânioase care îi înnegresc.

Pătrund în casă, adun fulgii trădători şi îi fierb în miros de

vin fiert, mere coapte, sunete blânde şi speranţe de

primăvară sigură, umedă, atât de ciudat de departe.

 

Irina-Elena Aiacoboae

 

Ocna Sibiului – Lumina vine din interior

Câteva zile petrecute la Ocna Sibiului în decembrie. O zonă din centrul ţării unde se pare că e mult mai multă curăţenie sufletească sau, poate, e doar o zonă unde pentru un călător din altă parte a ţării, necunoscutul îl apropie de el însuşi.

La hotelul la care am stat era o piscină de care m-am îndrăgostit din prima clipă, mereu cautând apa care să mă vindece. Dat fiind faptul că îmi încep şederea cu o criză de spate, urmez singura regulă care mi-a rămas în minte din instructajul în caz de avarie realizat la decolarea unui avion. Înainte de a ajuta pe altcineva puneţi ţie masca de oxigen, aşa că fac orice să îmi petrec ceva timp în bazin şi să îmi îndrept coloana ca să pot să fiu de folos şi altor persoane ulterior.

În una din zile, după ceaţă, ploaie măruntă, iese în sfârşit soarele şi prin geamurile de sticlă care înconjoară bazinul îl văd strălucind de undeva de unde nu mă aşteptam vreodată să văd vreodată că vine lumina: de pe fundul bazinului. Pentru cei care au avut vreodată un moment în care să simtă că se sufocă, poate din cauză că se află într-o apă, ceea ce îi ghidează spre suprafaţă este lumina care o văd deasupra. De data aceasta văzusem lumina de pe fundul bazinului, e drept fiind o distanţă mică până acolo.

Multă vreme căutăm în exterior ceea ce ne dorim, când de fapt ceea ce cu adevărat ne împlineşte, satisface şi ne bucură se află în interior, exprimat atât de imaterial în lucruri mărunte şi atât, atât importante, pe care sufletul şi le doreşte şi le caută.

Pentru că sufletul nu ştie cum să ajungă la starea de echilibru atât de necesară lui, la pacea minţii după care tânjeşte, pornim pas cu pas orientându-ne după o lumină pe care o vedem în exterior, ca apoi, încet, agale, sigur, ajungem la a ne vedea propria lumină interioară.

În relaţiile de coaching pe care le am, ca şi în viaţa de zi cu zi, îmi place să spun că rolul meu este să pun reflectoarele pe oameni, să îşi descopere ei înşişi acea lumină care îi face să strălucească, să îşi găsească, regăsească, să îşi păstreze echilibrul interior, motivaţia care îi împinge spre lucruri incredibil de frumoase, umane, aproape divine.

Darul pe care îl am este ascultarea atentă a fiecărui om, abilitate în care am m-am antrenat în ultimii 3 ani. E singurul „sport” pe care îl practic constant şi în care mă numesc antrenor. Antrenor de oameni în viaţa lor de zi cu zi, în care rolul meu este să îi conectez pe fiecare în parte cu ei înşişi, cu valorile şi visele lor.

Dacă tot ai un vis, măcar să fie unul măreţ, nu?

 

Cu drag,

Irina Aiacoboae

Cu sens

Când simţi că ceea ce este

E preaplin şi te cufunzi în trup

 

Când te trezeşti în siguranţă cu tine

Şi pereţii nu îţi mai sunt ziduri

 

Când zborul ţi-e pasăre fidelă

Şi destinaţia iubirea

 

Când fragilitatea şi ale ei forme

Nu te mai sperie

 

Când nu defineşti temporalitatea

Şi îţi rezervi călătoria

 

Când nimic nu e lipsit de importanţă

Şi orice motiv e bun să cunoşti

 

Când ai rolul principal în basmul favorit

Şi totuşi nu e despre tine

 

Când paradoxurile încep să prindă sens

Şi lumea de cunoaştere e plină

 

Când nu aştepţi să se întâmple ceva

Şi eşti atent şi alert la orice

 

Când treci de la consumator la creator

Îţi ei distanţă şi te simţi mai aproape

 

Când nu e vorba de schimbare fiindcă

E ceva în neregulă

 

Când nu contează ce vreau eu sau tu

Ci contează ce vrem amândoi

 

Când alegi să te predai şi să ai încredere

Nu există final

Irina-Elena Aiacoboae